Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 4/10

*** Schimbarea regimului din Iran

A existat, pentru mulți ani, o sciziune în cadrul administrației lui George W. Bush cu privire la politica SUA față de Iran. Pe de o parte, se afla linia dură neo-conservatoare, condusă de Dick Cheney, cu Donald Rumsfeld la Pentagon; care insista de mult pentru o confruntare militară cu Iranul. Pe de altă parte se afla secretarul de stat Condoleezza Rice, care dorea o abordare diplomatică sau “lină” față de Iran.

În februarie 2006, Condoleezza Rice a prezentat Senatului SUA noua strategie privind Iranul, “accentuând uneltele așa-numitei diplomații line. Aceasta a cerut constituirea unui fond pentru finanțarea grupărilor pro-democrație și a organizațiilor culturale și educaționale, pe lângă extinderea finanțării pentru transmisiunilor radio, de televiziune, pe internet și prin satelit, care devin tot mai populare printre tinerii iranieni.” Rice a adăugat că, “vom lucra pentru sprijinirea aspirațiilor poporului iranian pentru libertate în țara lor.” Există trei aspecte principale ale programului: “Extinderea televiziunilor și radiourilor independente”; “Finanțarea grupurilor pro-democrație,” care “va ridica interdicția finanțării din partea SUA a ONG-urilor iraniene, sindicatelor, grupurilor pentru drepturile omului și candidaților opoziției”; și “sporirea schimburilor și cooperării culturale și educaționale,” care “va ajuta la plata școlarizării studenților iranieni în cadrul universităților americane.”[52]

Acest lucru a marcat o schimbare semnificativă în cadrul politicii externe americane față de Iran, care a avut efectul de a face situația internă a Iranului “mai intensă,” sau așa cum s-a exprimat un expert, “acesta este lucrul care poate răsturna acest regim.” Un alt expert a estimat că dacă strategia va eșua, “am irosit banii, dar mai rău decât asta, am ajutat la discreditarea grupărilor legitime de opoziție, ca trădători care au primit bani de la inamic pentru subminarea interesului național al Iranului.”[53]

În martie 2006, a fost constituit Iraq Study Group, un grup de înalți diplomați și strategi de elită pentru reexaminarea politicii SUA față de Irak și, în linii mari, față de Iran. Acesta a propus o atitudine maleabilă față de Iran, iar unul dintre membrii grupului, Robert Gates, fost director al CIA, a părăsit grupul în noiembrie 2006 pentru a-l înlocui pe Donald Rumsfeld în funcția de Secretar al Apărării. Cheney a luptat pentru a-și menține aliatul la Pentagon, dar a eșuat nu numai în a face asta, ci și în a preveni ca Robert Gates să îl înlocuiască.[54]

În februarie 2006, The Guardian a informat că administrația Bush a primit “o creștere de șapte ori a finanțării pentru asamblarea celei mai mari campanii de propagandă împotriva regimului de la Teheran,” și a citat-o pe Condoleezza Rice care spunea că, “vom lucra pentru sprijinirea aspirațiilor poporului iranian pentru libertate și democrație în țara lor.” Statele Unite “vor mări fondurile acordate ONG-urilor iraniene care promovează democrația, drepturile omului și sindicalismul,” lucru care a început în 2005, pentru prima oară din 1980 și cu ajutorul căruia “SUA va căuta să construiască o nouă rețea de dizidență.”[55]

În aprilie 2006, Financial Times informa că, “SUA și Marea Britanie lucrează la o strategie prin care să promoveze schimbări democratice în Iran,” precum și că “promovarea democrației este o rubrică menită să coalizeze europenii în spatele unei politici comune robuste, fără a numi asta schimbare de regim.”[56] Christian Science Monitor a informat că scopul acestei strategii era “schimbarea regimului din interior,” sub forma unei “revoluții pro-democrație.”[57]

În iulie 2007, se informa că Washingtonul a “schimbat strategia în favoarea acțiunilor militare,” la insistența lui Dick Cheney.[58] Josh Bolton, fostul ambasador american la ONU, a declarat în mai 2007 că strategia SUA constă în trei opțiuni: prima – sancțiunile economice, a doua – schimbarea regimului și a treia – acțiunile militare. Bolton a elaborat spunând că, “trebuie să mergem pe idea schimbării de regim prin sprijinirea grupărilor de opoziție, deoarece acestea sunt circumstanțele cele mai probabile pentru un guvern iranian care să decidă că este mai sigur să nu fabrice arme nucleare, decât să continue s-o facă. Iar dacă orice altceva eșuează, dacă alegerea este între un Iran cu capacități nucleare și folosirea forței, atunci cred că trebuie să apelăm la folosirea forței.” În cele din urmă, scopul va fi “instigarea la revoltă populară.”[59]

În septembrie 2007, se anunța că administrația Bush insistă ca Statele Unite să intre în conflict cu Iranul, întrucât “planificatorii de la Pentagon au alcătuit o listă de până la 2.000 de ținte din Iran.” Se informa chiar și că secretarul de stat Condoleezza Rice era “pregătită să își rezolve neînțelegerile cu vice-președintele Dick Cheney și să aprobe măsurile militare.” Se spunea că Rice și Cheney lucrează împreună pentru a prezenta o poziție unificată, găsind o cale de mijloc între diplomația lină a lui Rice și preferința lui Cheney de a folosi “arme nucleare tactice distrugătoare de bunkere” împotriva Iranului.[60]

În același an, în 2007, Statele Unite au lansat operațiuni sub acoperire împotriva Iranului. ABC a prezentat povestea, informând că, “CIA a primit aprobare prezidențială secretă pentru organizarea unei operațiuni clandestine pentru destabilizarea guvernului iranian.” Președintele a semnat un ordin “care pune în mișcare un plan CIA ce include o campanie coordonată de propagandă, dezinformare și manipulare a monedei și a tranzacțiilor financiare internaționale ale Iranului.” Aprobarea acestor operațiuni clandestine a marcat o deplasare temporară de la idee unor acțiuni militare fățișe.[61]

Ziarul The Telegraph informa în mai 2007 că, “Bush a semnat un document oficial aprobând planurile CIA pentru campania de propagandă și dezinformare, menită să destabilizeze și eventual să răstoarne conducerea autocratică a mullahilor.” Ca parte a planului, “CIA are dreptul de a aduna informații pe teritoriul domestic, o zonă care este de obicei apanajul FBI, de la numeroșii exilați și emigranți iranieni care locuiesc în SUA,” deoarece “iranienii din America au legături cu familiile lor de acasă și sunt o sursă dublă de informații.” În plus, “CIA îi va fi îngăduit să furnizeze echipament de comunicații care să permită grupărilor de opoziție din Iran să lucreze împreună și să ocolească cenzurarea internetului de către regimul cleric.”[62]

Puterea “moderată” a devenit politica favorită pentru promovarea schimbării regimului din Iran. David Denehy, un consilier la Biroul de Afaceri pentru Orientul Apropiat din cadrul Departamentului de Stat, a fost “însărcinat cu supravegherea distribuirii a milioane de dolari pentru promovarea cauzei unui Iran mai democratic.” Acesta a fost responsabil pentru plata a 75 milioane $ pe care Condoleezza Rice i-a cerut Senatului în februarie 2006. Fondurile alocate au inclus “36,1 milioane $ pentru stațiile de televiziune și radio existente care emit către Iran,” și “10 milioane $ pentru diplomația publică și programele de schimb, inclusiv ajutarea iranienilor care doresc să studieze în America,” și “20 milioane $ care să sprijine eforturile grupărilor societății civile – ONG-uri media, legale și pentru drepturile omului – atât în Iran cât și în afara țării.” Administrația a cerut fonduri suplimentare de 75 de milioane $ pentru 2008.[63]

În 2008, jurnalistul Seymour Hersh a dezvăluit în ziarul The New Yorker că la sfârșitul anului 2007, Congresul SUA a aprobat “o cerere din parte președintelui Bush de a finanța o intensificare majoră a operațiunilor clandestine împotriva Iranului, conform unor surse foste și actuale din cadrul armatei, serviciilor de informații și din Congres.” Deoarece tabăra dură a lui Cheney, din cadrul administrației Bush, insista de mult pentru o confruntare directă cu Iranul, armata trebuia să nu se afle sub controlul direct al neo-conservatorilor. Robert Gates, fost director al CIA, l-a înlocuit pe Donald Rumsfeld în funcția de Secretar al Apărării, și deși a continuat politica acestuia de amenințare a Iranului, a trebuit să ia o poziție ceva mai strategică, deoarece mulți lideri militari de la Pentagon considerau că “bombardarea Iranului nu este un răspuns viabil la chestiunea proliferării nucleare.”[64]

Operațiunile clandestine care au fost aprobate au ajuns la un cost de aproximativ 400 de milioane $ și “sunt destinate să destabilizeze conducerea religioasă a țării. Activitățile clandestine implică sprijinul minorităților arabe (Ahwazi) și baluche și a altor organizații dizidente. De asemenea includ colectarea de informații privind programul nuclear iranian militar.” Operațiunile urmau să fie extinse sub comanda atât a CIA cât și a JSOC (Joint Special Operations Command). Scopul era “subminarea ambițiilor nucleare iraniene și încercarea de slăbire a guvernului prin schimbarea regimului,” pentru care un aspect important îl constituiau “cooperarea cu grupările de opoziție și transmiterea fondurilor.” Hersh a detaliat:

Multe dintre aceste activități pot fi efectuate de dizidenții din Iran și nu de către americani pe teren. O problemă cu “transmiterea fondurilor” într-o operațiune clandestină este aceea că este dificil de a controla unde ajung banii și cine beneficiază de aceștia. Cu toate acestea, un fost oficial al serviciilor de informații declara că, “Suntem expuși, datorită mecanismului de transfer a armelor și a echipamentelor de comunicații. Iranienii vor putea să spună că opoziția a fost inspirată de americani. De câte ori am încercat asta fără a pune întrebările potrivite? Merită toate acestea riscul?” Una dintre posibilele consecințe a acestor operațiuni ar fi o suprimare violentă a unui grup de dizidenți iranieni, care ar oferi un motiv administrației Bush pentru o intervenție militară.[65]

Strategia includea folosirea tensiunilor etnice pentru subminarea guvernului; însă această strategie a fost greșită. Spre deosebire de Pakistan, Liban sau Irak, Iranul este o țară mult mai veche, “precum Franța și Germania, iar cetățenii săi sunt la fel de naționaliști. Statele Unite supraestimează tensiunile etnice din Iran.”[66] Acest lucru s-a dovedit a fi important în ceea ce privește alegerile din vara anului 2009.

* Note:

[52] Lionel Beehner, U.S. Soft Diplomacy in Iran. Council on Foreign Relations: February 17, 2006: http://www.cfr.org/publication/9904/us_soft_diplomacy_in_iran.html

[53] Lionel Beehner, U.S. Soft Diplomacy in Iran. Council on Foreign Relations: February 17, 2006: http://www.cfr.org/publication/9904/us_soft_diplomacy_in_iran.html

[54] Jim Young, Rumsfeld stepping down. MSNBC: November 8, 2006: http://www.msnbc.msn.com/id/15622266/

[55] Ewen MacAskill and Julian Borger, Bush plans huge propaganda campaign in Iran. The Guardian: February 16, 2006: http://www.guardian.co.uk/media/2006/feb/16/usnews.iran

[56] Guy Dinmore, US and UK develop democracy strategy for Iran. The Financial Times: April 21, 2006: http://us.ft.com/ftgateway/superpage.ft?news_id=fto042120061741075322&page=1

[57] Howard LaFranchi, A bid to foment democracy in Iran. Christian Science Monitor: February 17, 2006: http://www.csmonitor.com/2006/0217/p03s03-usfp.html

[58] Ewen MacAskill, Cheney pushes Bush to act on Iran. The Guardian: July 16, 2007: http://www.guardian.co.uk/world/2007/jul/16/usa.iran

[59] Toby Harnden, We must attack Iran before it gets the bomb. The Telegraph: May 16, 2007: http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/1551726/We-must-attack-Iran-before-it-gets-the-bomb.html

[60] Philip Sherwell, Bush setting America up for war with Iran. The Telegraph: September 16, 2007: http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/1563293/Bush-setting-America-up-for-war-with-Iran.html

[61] Brian Ross, Bush Authorizes New Covert Action Against Iran. ABC News: May 22, 2007: http://blogs.abcnews.com/theblotter/2007/05/bush_authorizes.html

[62] Tim Shipman, Bush sanctions ‘black ops’ against Iran. The Telegraph: May 27, 2007: http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/1552784/Bush-sanctions-black-ops-against-Iran.html

[63] Negar Azimi, Hard Realities of Soft Power. The New York Times: June 24, 2007: http://www.nytimes.com/2007/06/24/magazine/24ngo-t.html?_r=1

[64] Seymour M. Hersh, Preparing the Battlefield. The New Yorker: July 7, 2008: http://www.newyorker.com/reporting/2008/07/07/080707fa_fact_hersh

[65] Seymour M. Hersh, Preparing the Battlefield. The New Yorker: July 7, 2008: http://www.newyorker.com/reporting/2008/07/07/080707fa_fact_hersh

[66] Seymour M. Hersh, Preparing the Battlefield. The New Yorker: July 7, 2008: http://www.newyorker.com/reporting/2008/07/07/080707fa_fact_hersh

VA URMA


* Sursa: Global Research

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: