• OPRIȚI RĂZBOIUL!
  • ATENȚIE!

    Acest blog este un pamflet. Personajele care apar în postări sunt absolut imaginare și orice asemănare cu persoane și întâmplări reale este accidentală și neintenționată.
  • Arhive

  • Top click-uri

    • Niciunul
  • Blog Stats

    • 90.319 hits
  • Quote:

    Be wiser than other people, if you can, but do not tell them so.
  • Spam blocat

Patocrația și acești psihopați care ne conduc

* Patocrație: Un sistem politico-economic corupt, în care psihopați capitaliști și sociopați au preluat puterea și conduc într-o manieră psihotică, menită să le sporească puterile și averile prin exploatarea maselor largi ale populației.

* Psihopat: Individ cu un comportament imoral și ilegal fără a simți vreun sentiment de vinovăție, caracterizat de un narcisism agresiv, descurcăreț în vorbe și având darul de a fascina mulțimile prin discursul său, având un sentiment de auto-împlinire, mincinos patologic, expert în înșelătorii și manipulare, lipsit de orice remușcări, crud și lipsit de empatie și manifestând emoții superficiale.

Acest preambul constituie prezentarea unei serii de trei articole care vor analiza modul în care societatea umană, de la începuturile sale, este condusă de către psihopați. Articolele pleacă de la premisa că nu puterea corupe, ci indivizii corupți își doresc puterea, pentru a își împlini scopurile personale, ca înavuțirea peste măsură. Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii normali nu își doresc puterea, ci numai indivizii suferind de grave carențe de caracter și având deficiențe mentale. Pe scurt, nebunii. Istoria este plină de astfel de exemple, de la psihopați precum Nero, Caligula și Ginghis Han, până la Adolf Hitler, Stalin și Mao Zedong. Și să nu credeți cumva că democrațiile occidentale sunt excepția de la regulă. Acest șablon, în care psihopații sunt cei care acced întotdeauna la putere, este valabil pentru absolut toate formele de organizare socială de pe planetă. Și, probabil, așa vor sta lucrurile până la sfârșitul timpurilor. Pentru că rasa umană nu pare să se fi schimbat deloc, fiind la același nivel spiritual încă din vremurile organizării tribale.

Tuileries – ieri și astăzi

Palais des Tuileries, gravură franceză de la sfârșitul secolului al XVII-lea

Jardin des Tuileries, Paris – Franța, 2007

Americanii intenționau să bombardeze…Luna

Era sfârșitul anilor ’50, iar Războiul Rece era extrem de… înghețat. Cineva din guvernul SUA a avut ideea genială de a detona o bombă atomică pe… Lună. Astfel, în 1958 Air Force Special Weapons Center a demarat proiectul A119, “A Study of Lunar Research Flights.”

Ideea era să șocheze și să îngrozească Uniunea Sovietică, și lumea întreagă, într-o etalare a puterii americane. Ce demonstrație era mai bună decât o explozie nucleară pe vecinul nostru celest? Potrivit informațiilor conținute în proiect, strălucirea exploziei urma să se vadă cu ochiul liber de pe Pământ. S-a mai sugerat și altă motivație pentru folosirea Lunii ca poligon de testare, precum evitarea problemelor generate de iradierea planetei noastre.
Surprinzător, aceasta nu a fost singura dată când un proiect de detonare a unei arme atomice pe Lună a fost examinat. În 1956 W.W. Kellogg de la RAND Corporation a luat în considerare posibilitatea lansării unei bombe atomice pe Lună. Iar în 1957, NASA, prin Jet Propulsion Laboratory, a înaintat un proiect intitulat Project Red Socks, prima propunere serioasă de trimitere a unui vehicul pe Lună. Una dintre sugestii era ca vehiculul să conțină o bombă atomică care să fie detonată astfel încât, datorită exploziei, fragmente lunare să ajungă pe Pământ spre a fi cercetate.

Uniunea Sovietică a avut și ea o astfel de intenție, tot la sfârșitul anilor ’50. Proiectul E-4 urma să folosească o sondă înarmată cu o bombă atomică care să fie detonată pe Lună. Ideea a ajuns până în faza de machetă la scara 1:1, înainte de a fi abandonată din teama ca sonda să nu se prăbușească înapoi pe Pământ.

Văzând astfel de idei „strălucite” ale înaintașilor noștri sunt uimit că am reușit să supraviețuim anilor ’50 și ’60, fără ca lumea să treacă printr-un război atomic. De altfel, NASA nu duce lipsă nici astăzi de astfel de idei; de data asta în scopuri științifice.

Sursa: „50 Things You’re Not Supposed to Know” de Russ Kick.

Scurtă istorie a Afganistanului

*** Placa turnantă a Antichității

Datorită amplasării sale, Afganistanul a fost centrul a numeroase culturi, făcându-l pe un istoric să-l numească „placa turnantă a antichității.” Printre cei care au ocupat la un moment dat regiunea s-au numărat persanii, conduși de Darius cel Mare (522-486 Î.Hr.); sau grecii, în vremea lui Alexandru cel Mare (356-323 Î.Hr.). Multe orașe din zilele noastre sunt construite pe fundația unor cetăți grecești. O civilizație budistă a înflorit la sfârșitul secolului I A.D., regii acesteia stăpânind în Bamiyan până la sfârșitul secolului X. O incursiune arabă în Kandahar în 699-700 a adus islamul, întărindu-i poziția, pe măsură ce turcii au obținut controlul asupra Iranului, Afganistanului și Indiei. Conducătorul mongol Ginghis Han a invadat regiunea afgană în secolul XIII. Pentru următoarele câteva sute de ani Afganistanul a fost intens disputat între imperii avându-și originea în India și Persia. În cele din urmă, în secolul XVIII, un grup de triburi Pashtun conduse de Durrani (alias Ahmad Shah Abdali) îi înfrânge pe moguli și pe persani consolidându-și vastul, dar instabilul imperiu.

*** Marele Joc

În cursul secolului al XIX-lea Afganistanul a fost prins în lupta anglo-rusă pentru controlul regiunii cunoscută ca „The Great Game.” Marea Britanie a încercat să aducă Afganistanul sub stăpânirea sa directă, dar a suferit o înfrângere răsunătoare în primul Război Anglo-Afgan (1839-42). Imperiul britanic a încercat din nou între 1878-1880; de această dată Afganistanul pierzându-și o mare parte din teritoriu și controlul asupra politicii externe în favoarea Marii Britanii. Pentru a păstra Rusia la distanță și pentru a-și proteja colonia Indiană, Marea Britanie a furnizat armament modern și o subvenție anuală conducătorilor Afganistanului. Unul dintre aceștia din urmă era Abdur Rahman Khan (1881-1901), cunoscut sub supranume precum ‘Iron Amir’ (Amir de Fier) sau ‘Unificatorul Afganistanului’. Amir a creat o armată puternică. În 1893 linia Durand a fixat frontiera cu India Britanică, dar zonele tribale au fost împărțite, lăsând jumătate în ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Pakistan. La moartea sa în 1901 Abdur Rahman Khan a fost urmat la tron de către fiul său, Habibullah. Citește în continuare

Comunismul…20 de ani după – Partea a II-a

În prima parte, am analizat comunismul din punct de vedere structural și influențele exercitate de dezvoltarea acestuia în Uniunea Sovietică. Acum, voi încerca să abordez evenimentele din România din acel decembrie tulbur al anului 1989; societatea românească din acele zile și evoluția ei ulterioară până în acest punct, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.
Revoluția din România este diferită de revoluțiile „de catifea” din restul țărilor Europei Răsăritene. Motivele pentru care lucrurile au luat o turnură violentă în România trebuie căutate în trecut și sunt într-o strânsă legătură cu întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. din 2-3 decembrie 1989. Dar lucrurile au demarat cu mult înaintea acestei întâlniri, odată cu apropierea dintre SUA și URSS inițiată în noiembrie 1985, la Geneva, unde Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au avut o primă discuție. În octombrie 1986, la Reykjavik, Gorbaciov și Reagan discută asupra posibilității reducerii armamentului strategic, fără prea mari rezultate. În decembrie 1987, la Washington cei doi președinți semnează tratatul INF(Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie din Europa. În aprilie 1988 Pakistanul și Afganistanul au semnat un acord, având ca garanți SUA și URSS, cerând retragerea trupelor sovietice din Afganistan până în februarie 1989. De la invazia sovietică din Cehoslovacia în 1968, URSS a adoptat așa-numita „doctrină Brejnev” care includea intervenția armată în orice stat din lagărul socialist pentru menținerea comunismului. În iulie 1989, într-un discurs în fața Consiliului Europei, Gorbaciov a insistat asupra „dreptului suveran al fiecărui popor să își aleagă propriul sistem social„. Citește în continuare

Comunismul…20 de ani după

Puține ocazii sunt mai propice pentru uitarea trecutului decât momentele aniversărilor istorice. Printre amintirile căderii zidului Berlinului și, cel puțin temporar, a îmbunătățirii relațiilor dintre Occident și Rusia, puțini se mai gândesc la ceea ce s-a încheiat în urmă cu două decenii. Asupra a două chestiuni istoria și-a dat verdictul final: Războiul Rece nu se va mai întoarce; Uniunea Sovietică (URSS), ca un stat multinațional și ca o ideologie globală și provocare strategică pentru Occident, este într-adevăr dispărută. Cu toate acestea, asupra unei componente a acestei povești – mișcarea comunistă globală – verdictul nu este, până acum, clar.

Evenimentele din decembrie 1989 din România sunt parte integrantă a acestei povești. Ele nu pot fi privite separat de celelalte „revoluții” din țările comuniste. Numai naivii pot considera că mișcarea care a cuprins Europa Centrală și de Est a fost o coincidență fericită. În spatele cortinei s-au aflat, ca întotdeauna, puternicii planetei, eternii păpușari, care au decis că experimentul a eșuat și trebuie încheiat. Dar, încercând să ignorăm aceste lucruri evidente, vom analiza structura comunismului fără să apelăm la teoria conspirației.
Privind lucrurile mai de aproape, comunismul în înțelesul strict al cuvântului nu a existat. A fost însă dezideratul bolșevicilor de a implementa comunismul. Dar au eșuat în acest demers. A urmat apoi pentru Rusia o așa-zisă tranziție, sub forma unui jaf neoliberal, cu vânzarea resurselor țării către oligarhi, iar încercarea de a îndrepta țara către un model suedez de melanj între capitalism și socialism – așa cum voise Gorbaciov – a fost complet ignorată. Citește în continuare

1989

Se împlinesc, în curând, douăzeci de ani de la căderea lui Ceaușescu din decembrie 1989.
Cum arată acele evenimente acum? Multe întrebări înconjoară, încă, acea perioadă tulbure a României, când „poporul” fost în prim-planul istoriei. Cum se integrează revoluția din 1989 în peisajul Europei Răsăritene, alături de căderea zidului Berlinului, dezintegrarea regimurilor comuniste din regiune și încheierea Războiului Rece?
Ce și-au dorit oamenii și ce au obținut? Cine și ce anume a făcut posibilă schimbarea? Cine a beneficiat, cine a pierdut? A fost o revoluție „adevărată„? Este prea devreme să fim dezamăgiți sau prea târziu să mai sperăm?
1989 a fost și anul masacrului din piața Tiananmen, al retragerii sovietice din Afghanistan sau al întoarcerii Braziliei la democrație.

Ce a urmat? Douăzeci de ani dominați de un așa-zis proces de „tranziție.”
A existat într-adevăr o tranziție, dar nu către democrația liberală ci mai degrabă către un sistem politic bazat pe corupție și deturnare de fonduri – adică o „cleptocrație.” Acesta nu este rezultatul unor noi politici în Europa Răsăriteană ci al unui autoritarism post-ideologic și post-comunist, în care vechile elite au păstrat puterea, doar în aparență transformate.

Continuarea o voi face într-un articol mai stufos, intitulat „Comunismul…după 20 de ani”.

Un erou trece în Marele Abis


Imagine: empik.com

Ultimul lider supraviețuitor al revoltei din ghetto-ul Varșoviei, Marek Edelman, a murit acum două zile la vârsta de 90 de ani. Revolta – declanșată de decizia naziștilor de a-i trimite pe locuitori în lagărele de concentrare – a durat trei săptămâni înainte de a fi zdrobită. Edelman, având 23 de ani atunci, era unul dintre cei 200 de tineri evrei care au luptat împotriva trupelor germane.
Pentru aproape o lună, în primăvara anului 1943, un grup de tineri evrei, înarmați cu pistoale și bombe artizanale, au rezistat înaintea armatei germane până în clipa în care ghetto-ul a fost ras de pe fața pământului.
La acea vreme naziștii trimiseseră deja 300.000 dintre locuitorii evrei ai ghetto-ului în camerele de gazare din lagărul de exterminare din Treblinka.
Marek Edelman a fost unul dintre cei care au reușit să scape din acel infern. După război a devenit doctor și s-a alăturat opoziției democratice poloneze.
A fost un om care a hotărât să lupte, decât să stea în genunchi și să accepte să fie trimis în neant. Un erou.

Legături externe:
* http://www.writing.upenn.edu/~afilreis/Holocaust/warsaw-uprising.html

Crime oribile uitate


Imagine: Spiegel
La mai mult de șase decenii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o informație mult timp ascunsă privind masacrarea a 2.000 de etnici germani sudeți în iunie 1945, divide orășelul ceh Postoloprty. Susținătorii unui monument memorial al incidentului se confruntă cu cei care doresc să facă uitate crimele.

Sute de germani au fost forțați să ia parte la o paradă, în orașul ceh Postoloprty (cunoscut în germană ca Postelberg) pe 6 iunie 1945, la doar o lună de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Cinci băieți descoperiți printre bărbați au fost trimiși acasă. Nimeni nu știe ce căutau acei băieți la acea reuniune, în acea zi fatidică de vară. Unii au considerat că le era foame, alții au spus că, probabil, încercau să fugă de furia armatei cehoslovace.
Dl Marek a vrut ca băieții să fie biciuiți,” își amintește Peter Klepsch, acum în vârstă de 81 de ani, un martor ocular. „Dar căpitanul Cerny, comandantul trupelor cehe, a spus ca băieții să fie împușcați.”

Imagine: Spiegel

Numele băieților erau Horst, Eduard, Hans, Walter și Heinz. Cel mai tânăr avea 12 ani iar cel mai mare 15. Au fost biciuiți și apoi împușcați, câte unul, în fața celorlalți. Cehii nu au folosit mitraliere, ci carabine, așa că a durat ceva timp să-i ucidă pe toți cinci. „Unul dintre băieți, care nu fusese ucis din primul foc, a fugit către trăgători, implorându-i să-l lase să se ducă la mama sa,” își amintește Heinrich Giebitz, acum în vârstă de 80 de ani. „Au continuat să tragă.”

64 de ani mai târziu, procurorii cehi i-au acuzat de această atrocitate pe polițistul Bohuslav Marek și pe Vojtech Cerny, căpitan în armată. Cei doi sunt însă morți demult, așa că uciderea băieților va rămâne nepedepsită. Dar acesta a fost doar un capitol din masacrarea a aproximativ 2.000 de germani sudeți în câteva zile, în 1945 în Postoloprty și Zatec, la circa 60 de kilometri de Praga.
Supraviețuitorii și rudele celor uciși vor acum să ridice un monument în memoria victimelor – dar întâmpină împotrivirea multora dintre cei 5.000 de locuitori ai orășelului Postoloprty. „Majoritatea localnicilor se opun acestui fapt,” spune istoricul Michal Pehr, un membru al comitetului care se ocupă de proiect. „Întreaga istorie a fost tabu pentru mulți oameni, timp de decenii,” adaugă Pehr.

„Să nu supraviețuiască nimeni”

Totul a început în săptămânile și lunile de după încheierea războiului. Era momentul așa-ziselor „expulzări,” când etnicii germani erau vânați în diverse părți ale Cehoslovaciei. Fasciștii fuseseră învinși. Acum cehii voiau să scape de cetățenii lor de origine germană, cât mai repede posibil.
Etnicii germani au trăit la granițele Cehiei de secole, așa că atunci când Hitler a anexat zona sudetă în 1938, s-au adunat pe străzi pentru a aclama soldații. Restul Bohemiei și Moraviei a devenit curând un protectorat nazist, iar în anii ce au urmat peste 300.000 de cehi au murit uciși de mâinile stăpânirii germane. Lagărul de concentrare Theresienstadt și satul Lidice, ars din temelii de trupele SS, vor servi întotdeauna ca simboluri ale barbariei naziste.

La conferința de la Potsdam din august 1945, aliații au autorizat expulzarea a mai mult de trei milioane de etnici germani din Cehoslovacia, precizând totuși că „orice transfer care va fi efectuat, va avea loc într-o manieră ordonată și umană„. Dar la acea vreme oamenii, deja, luaseră lucrurile în propriile mâini, în multe zone.
Încă din octombrie 1943, Edvard Benes, care va deveni președintele Cehoslovaciei după război, amenințase din exilul de la Londra „ceea ce au făcut germanii pe pământurile noastre din 1938 încoace se va întoarce împotriva lor, însutit și fără milă„. Vorbind în timpul unei transmisiuni radio în noiembrie 1944, Sergej Ingr, comandantul suprem al forțelor cehe din Anglia, a emis următorul ordin către compatrioții săi: „Loviți-i, omorâți-i, să nu supraviețuiască nimeni.”

Forțați să mărșăluiască și să cânte

Astfel de îndemnuri au fost receptate cu înflăcărare în zone precum Postoloprty și Zatec. Dupa retragerea Armatei Roșii din zonele recent eliberate, soldații Corpului I Cehoslovac au pătruns imediat în regiune, cu scopul „concentrării” populației de etnie germană.
Într-o duminică, pe 3 iunie 1945, armata a ordonat unui număr de 5.000 de etnici germani din Zatec să se adune în piața orașului, de unde urmau să mărșăluiască 15 kilometri spre Postoloprty, acompaniați de amenințări, lovituri și focuri de armă.
Luni seara am fost cu toții forțați să mărșăluim prin piață și să cântăm cântece naziste,” își amintește Peter Klepsch. „Toți cei care nu mărșăluiau sau nu cântau erau biciuiți.”

În seara următoare un grup a fost condus către execuție. Nu avea să fie ultima.
Lui Klepsch, care s-a opus naziștilor și a sfârșit războiul în închisoare pentru că a încercat să ajute trei francezi să fugă, i s-a permis – în cele din urmă – să părăsească scena atrocităților, în cea de-a cincea zi. Un număr necunoscut de oameni au rămas în urmă. Majoritatea au fost executați.
Cea mai mare groapă comună, conținând aproape 500 de cadavre, a fost apoi descoperită lângă o fermă, în afara orașului.

Puși să își sape propriile morminte

250 de oameni au fost duși în prima zi, alți 250 în următoarea, și un strat de pământ a fost așezat între ei,” a declarat un polițist la ancheta parlamentară din 1947. „Nu au fost executați toți într-o singură noapte, ci în etape„. Adeseori condamnaților li se dădea câte un târnăcop și o lopată și erau siliți să-și sape propriile morminte.
Asasinii nu au avut scrupule. La urma urmei aveau sprijinul unor oameni importanți din armată. Jan Cupka, șeful serviciului de informații al armatei, își amintește de generalul Spaniel, comandantul Divizei I Cehoslovace, care le recomandase să „curețe” regiunea de etnicii germani. „Generalul ne-a spus, ‘Cu cât mai puțini rămân, cu atât mai puțini inamici vom avea.‘”

O anchetă parlamentară din 1947 a îngropat sub tăcere atrocitățile. Într-o operațiune strict-secretă, în august 1947, mai multe gropi comune au fost deshumate și cadavrele arse pentru ca „germanii să nu aibă memoriale care să le țină trează amintirea suferințelor lor„.
Între timp documentele oficiale despre „evenimentele din Postoloprty” au fost clasificate ca fiind confidențiale și au dispărut în arhiva ministerului de interne cehoslovac.
Sursa: Spiegel

© 2009 Zalmoxys32