Patocrația și acești psihopați care ne conduc

* Patocrație: Un sistem politico-economic corupt, în care psihopați capitaliști și sociopați au preluat puterea și conduc într-o manieră psihotică, menită să le sporească puterile și averile prin exploatarea maselor largi ale populației.

* Psihopat: Individ cu un comportament imoral și ilegal fără a simți vreun sentiment de vinovăție, caracterizat de un narcisism agresiv, descurcăreț în vorbe și având darul de a fascina mulțimile prin discursul său, având un sentiment de auto-împlinire, mincinos patologic, expert în înșelătorii și manipulare, lipsit de orice remușcări, crud și lipsit de empatie și manifestând emoții superficiale.

Acest preambul constituie prezentarea unei serii de trei articole care vor analiza modul în care societatea umană, de la începuturile sale, este condusă de către psihopați. Articolele pleacă de la premisa că nu puterea corupe, ci indivizii corupți își doresc puterea, pentru a își împlini scopurile personale, ca înavuțirea peste măsură. Acest lucru se întâmplă pentru că oamenii normali nu își doresc puterea, ci numai indivizii suferind de grave carențe de caracter și având deficiențe mentale. Pe scurt, nebunii. Istoria este plină de astfel de exemple, de la psihopați precum Nero, Caligula și Ginghis Han, până la Adolf Hitler, Stalin și Mao Zedong. Și să nu credeți cumva că democrațiile occidentale sunt excepția de la regulă. Acest șablon, în care psihopații sunt cei care acced întotdeauna la putere, este valabil pentru absolut toate formele de organizare socială de pe planetă. Și, probabil, așa vor sta lucrurile până la sfârșitul timpurilor. Pentru că rasa umană nu pare să se fi schimbat deloc, fiind la același nivel spiritual încă din vremurile organizării tribale.

Anunțuri

Tuileries – ieri și astăzi

Palais des Tuileries, gravură franceză de la sfârșitul secolului al XVII-lea

Jardin des Tuileries, Paris – Franța, 2007

Americanii intenționau să bombardeze…Luna

Era sfârșitul anilor ’50, iar Războiul Rece era extrem de… înghețat. Cineva din guvernul SUA a avut ideea genială de a detona o bombă atomică pe… Lună. Astfel, în 1958 Air Force Special Weapons Center a demarat proiectul A119, “A Study of Lunar Research Flights.”

Ideea era să șocheze și să îngrozească Uniunea Sovietică, și lumea întreagă, într-o etalare a puterii americane. Ce demonstrație era mai bună decât o explozie nucleară pe vecinul nostru celest? Potrivit informațiilor conținute în proiect, strălucirea exploziei urma să se vadă cu ochiul liber de pe Pământ. S-a mai sugerat și altă motivație pentru folosirea Lunii ca poligon de testare, precum evitarea problemelor generate de iradierea planetei noastre.
Surprinzător, aceasta nu a fost singura dată când un proiect de detonare a unei arme atomice pe Lună a fost examinat. În 1956 W.W. Kellogg de la RAND Corporation a luat în considerare posibilitatea lansării unei bombe atomice pe Lună. Iar în 1957, NASA, prin Jet Propulsion Laboratory, a înaintat un proiect intitulat Project Red Socks, prima propunere serioasă de trimitere a unui vehicul pe Lună. Una dintre sugestii era ca vehiculul să conțină o bombă atomică care să fie detonată astfel încât, datorită exploziei, fragmente lunare să ajungă pe Pământ spre a fi cercetate.

Uniunea Sovietică a avut și ea o astfel de intenție, tot la sfârșitul anilor ’50. Proiectul E-4 urma să folosească o sondă înarmată cu o bombă atomică care să fie detonată pe Lună. Ideea a ajuns până în faza de machetă la scara 1:1, înainte de a fi abandonată din teama ca sonda să nu se prăbușească înapoi pe Pământ.

Văzând astfel de idei „strălucite” ale înaintașilor noștri sunt uimit că am reușit să supraviețuim anilor ’50 și ’60, fără ca lumea să treacă printr-un război atomic. De altfel, NASA nu duce lipsă nici astăzi de astfel de idei; de data asta în scopuri științifice.

Sursa: „50 Things You’re Not Supposed to Know” de Russ Kick.

Scurtă istorie a Afganistanului

*** Placa turnantă a Antichității

Datorită amplasării sale, Afganistanul a fost centrul a numeroase culturi, făcându-l pe un istoric să-l numească „placa turnantă a antichității.” Printre cei care au ocupat la un moment dat regiunea s-au numărat persanii, conduși de Darius cel Mare (522-486 Î.Hr.); sau grecii, în vremea lui Alexandru cel Mare (356-323 Î.Hr.). Multe orașe din zilele noastre sunt construite pe fundația unor cetăți grecești. O civilizație budistă a înflorit la sfârșitul secolului I A.D., regii acesteia stăpânind în Bamiyan până la sfârșitul secolului X. O incursiune arabă în Kandahar în 699-700 a adus islamul, întărindu-i poziția, pe măsură ce turcii au obținut controlul asupra Iranului, Afganistanului și Indiei. Conducătorul mongol Ginghis Han a invadat regiunea afgană în secolul XIII. Pentru următoarele câteva sute de ani Afganistanul a fost intens disputat între imperii avându-și originea în India și Persia. În cele din urmă, în secolul XVIII, un grup de triburi Pashtun conduse de Durrani (alias Ahmad Shah Abdali) îi înfrânge pe moguli și pe persani consolidându-și vastul, dar instabilul imperiu.

*** Marele Joc

În cursul secolului al XIX-lea Afganistanul a fost prins în lupta anglo-rusă pentru controlul regiunii cunoscută ca „The Great Game.” Marea Britanie a încercat să aducă Afganistanul sub stăpânirea sa directă, dar a suferit o înfrângere răsunătoare în primul Război Anglo-Afgan (1839-42). Imperiul britanic a încercat din nou între 1878-1880; de această dată Afganistanul pierzându-și o mare parte din teritoriu și controlul asupra politicii externe în favoarea Marii Britanii. Pentru a păstra Rusia la distanță și pentru a-și proteja colonia Indiană, Marea Britanie a furnizat armament modern și o subvenție anuală conducătorilor Afganistanului. Unul dintre aceștia din urmă era Abdur Rahman Khan (1881-1901), cunoscut sub supranume precum ‘Iron Amir’ (Amir de Fier) sau ‘Unificatorul Afganistanului’. Amir a creat o armată puternică. În 1893 linia Durand a fixat frontiera cu India Britanică, dar zonele tribale au fost împărțite, lăsând jumătate în ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Pakistan. La moartea sa în 1901 Abdur Rahman Khan a fost urmat la tron de către fiul său, Habibullah. Citește în continuare

Comunismul…20 de ani după – Partea a II-a

În prima parte, am analizat comunismul din punct de vedere structural și influențele exercitate de dezvoltarea acestuia în Uniunea Sovietică. Acum, voi încerca să abordez evenimentele din România din acel decembrie tulbur al anului 1989; societatea românească din acele zile și evoluția ei ulterioară până în acest punct, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist.
Revoluția din România este diferită de revoluțiile „de catifea” din restul țărilor Europei Răsăritene. Motivele pentru care lucrurile au luat o turnură violentă în România trebuie căutate în trecut și sunt într-o strânsă legătură cu întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și George Bush Sr. din 2-3 decembrie 1989. Dar lucrurile au demarat cu mult înaintea acestei întâlniri, odată cu apropierea dintre SUA și URSS inițiată în noiembrie 1985, la Geneva, unde Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov au avut o primă discuție. În octombrie 1986, la Reykjavik, Gorbaciov și Reagan discută asupra posibilității reducerii armamentului strategic, fără prea mari rezultate. În decembrie 1987, la Washington cei doi președinți semnează tratatul INF(Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty), care prevedea eliminarea rachetelor nucleare cu rază scurtă și medie din Europa. În aprilie 1988 Pakistanul și Afganistanul au semnat un acord, având ca garanți SUA și URSS, cerând retragerea trupelor sovietice din Afganistan până în februarie 1989. De la invazia sovietică din Cehoslovacia în 1968, URSS a adoptat așa-numita „doctrină Brejnev” care includea intervenția armată în orice stat din lagărul socialist pentru menținerea comunismului. În iulie 1989, într-un discurs în fața Consiliului Europei, Gorbaciov a insistat asupra „dreptului suveran al fiecărui popor să își aleagă propriul sistem social„. Citește în continuare

Comunismul…20 de ani după

Puține ocazii sunt mai propice pentru uitarea trecutului decât momentele aniversărilor istorice. Printre amintirile căderii zidului Berlinului și, cel puțin temporar, a îmbunătățirii relațiilor dintre Occident și Rusia, puțini se mai gândesc la ceea ce s-a încheiat în urmă cu două decenii. Asupra a două chestiuni istoria și-a dat verdictul final: Războiul Rece nu se va mai întoarce; Uniunea Sovietică (URSS), ca un stat multinațional și ca o ideologie globală și provocare strategică pentru Occident, este într-adevăr dispărută. Cu toate acestea, asupra unei componente a acestei povești – mișcarea comunistă globală – verdictul nu este, până acum, clar.

Evenimentele din decembrie 1989 din România sunt parte integrantă a acestei povești. Ele nu pot fi privite separat de celelalte „revoluții” din țările comuniste. Numai naivii pot considera că mișcarea care a cuprins Europa Centrală și de Est a fost o coincidență fericită. În spatele cortinei s-au aflat, ca întotdeauna, puternicii planetei, eternii păpușari, care au decis că experimentul a eșuat și trebuie încheiat. Dar, încercând să ignorăm aceste lucruri evidente, vom analiza structura comunismului fără să apelăm la teoria conspirației.
Privind lucrurile mai de aproape, comunismul în înțelesul strict al cuvântului nu a existat. A fost însă dezideratul bolșevicilor de a implementa comunismul. Dar au eșuat în acest demers. A urmat apoi pentru Rusia o așa-zisă tranziție, sub forma unui jaf neoliberal, cu vânzarea resurselor țării către oligarhi, iar încercarea de a îndrepta țara către un model suedez de melanj între capitalism și socialism – așa cum voise Gorbaciov – a fost complet ignorată. Citește în continuare

1989

Se împlinesc, în curând, douăzeci de ani de la căderea lui Ceaușescu din decembrie 1989.
Cum arată acele evenimente acum? Multe întrebări înconjoară, încă, acea perioadă tulbure a României, când „poporul” fost în prim-planul istoriei. Cum se integrează revoluția din 1989 în peisajul Europei Răsăritene, alături de căderea zidului Berlinului, dezintegrarea regimurilor comuniste din regiune și încheierea Războiului Rece?
Ce și-au dorit oamenii și ce au obținut? Cine și ce anume a făcut posibilă schimbarea? Cine a beneficiat, cine a pierdut? A fost o revoluție „adevărată„? Este prea devreme să fim dezamăgiți sau prea târziu să mai sperăm?
1989 a fost și anul masacrului din piața Tiananmen, al retragerii sovietice din Afghanistan sau al întoarcerii Braziliei la democrație.

Ce a urmat? Douăzeci de ani dominați de un așa-zis proces de „tranziție.”
A existat într-adevăr o tranziție, dar nu către democrația liberală ci mai degrabă către un sistem politic bazat pe corupție și deturnare de fonduri – adică o „cleptocrație.” Acesta nu este rezultatul unor noi politici în Europa Răsăriteană ci al unui autoritarism post-ideologic și post-comunist, în care vechile elite au păstrat puterea, doar în aparență transformate.

Continuarea o voi face într-un articol mai stufos, intitulat „Comunismul…după 20 de ani”.