America bate tobele războiului. Din nou

Șeful apărării americane, Robert Gates, a afirmat sâmbătă că este îngrijorat de progresele Chinei privind tehnologia stealth. Acesta s-a deplasat în acest week-end în China, pentru a discuta cu liderii militari chinezi. Gates spera ca aceste convorbiri vor duce către o mai mare deschidere și reducerea necesității dezvoltării unor sisteme secrete de armament. Gates considera că, deși există întrebări legate de capacitatea stealth a aparatului, chinezii au dezvoltat avionul mai repede decât au apreciat agențiile americane de informații.

Apariția informaților despre așa-zisul avion stealth chinez J-20 (foarte asemănător ca formă cu defunctul proiect sovietic YAK-141) a coincis cu declarația publică a amiralului Robert Willard, precum racheta anti-portavion chineză a ajuns în faza finală de dezvoltare. Iar cum China va începe (probabil) să-și construiască propriul portavion, acest lucru i-a determinat pe analiștii militari americani să ia foc.

Umbrele anului 1939 sunt aici din nou,” a scris generalul retras de aviație Thomas G. McInerney într-un eseu pentru Fox News, afirmând că viitorul avion american F-35 nu se va putea compara cu J-20 — care momentan există doar în niște fotografii neclare. Singurul răspuns la stoparea dominației aeriene chineze? “Suplimentarea fondurilor pentru 12 F-22 în bugetul pe 2011 […] și menținerea acestei atitudini pentru contracararea rapidei dezvoltări a amenințării chineze.” McInerney, care are 73 de ani, este ori senil ori prost informat ori rău-intenționat.

Viceamiralul Jack Dorsett a adăugat niscaiva paie pe foc, săptămâna trecută, adăugând că, deși dezvoltarea rachetei anti-navă chineze DF-21D (o modificare a rachetei balistice DF-21) este îngrijorătoare, tot așa sunt și progresele Chinei în domeniul laserelor, sistemelor de bruiaj electronic, a războiului cibernetic și a tehnologiilor spațiale.

Toate acestea au stârnit o replică îngâmfată din partea ziarului chinezesc de limbă engleză Global Times, care afirma într-un editorial că, “Este atât firesc, cât și nefiresc, ca SUA să fie îngrijorată de dezvoltarea de către China de noi arme. Majoritatea puterilor doresc ca superioritatea lor să dureze veșnic. China se dezvoltă rapid, iar avansul militar al SUA asupra Chinei se reduce inevitabil.” Aha! Se pare că le place mult chinezilor faptul că unii americani sunt pe cale să facă un atac de panică. Totuși, cam mulți cowboy înfierbântați de cealaltă parte a Atlanticului.

Uriașul cu picioare de lut

Acest articol a fost scris de către un american care trăiește acum în Europa. Așa că, nu este opinia unui neavizat. Prea mulți români care trăiesc în America prezintă situația doar din punctul de vedere al faimoaselor de acum Tea Parties. Și nu fac decât să îngurgiteze, fără a mesteca, varianta capitalismului de succes american, spunându-ne că, doar cei care nu muncesc sunt săraci. Poate că, America a ajuns în această situație și datorită numărului miliardarilor de acolo (403 în America și doar 179 în Europa – fără Rusia și Turcia – date valabile pentru anul 2010). Poate că și asta ar trebui să dea de gândit.

Fiind un american expatriat, care trăiește în Uniunea Europeană, am început să văd America dintr-o perspectivă diferită.
Uniunea Europeană are o economie mai mare și mulți locuitori decât America. Cu toate că cheltuiește mai puțin – aproximativ 9% din PIB pe serviciile medicale, în timp ce Statele Unite cheltuiesc aproximativ 15% din PIB – Uniunea Europeană reușește să-și asigure medical aproape întreaga sa populație.
În Statele Unite există 59 de milioane de oameni neasigurați medical; 132 de milioane fără asigurare dentală; 60 de milioane fără concediu medical plătit; 40 de milioane trăind cu bonuri de masă (nu în înțelesul celor folosite în România, ci niște bonuri valorice pentru săraci – food stamp). Toată lumea din Uniunea Europeană are, de la naștere până la moarte, acces la serviciile medicale universale, prin lege. Legile prevăd, de asemenea, concediu medical plătit, concediu de odihnă anual plătit și concediu de maternitate plătit. Atunci când realizezi toate acestea, devine ușor de înțeles de ce mulți europeni cred că America a înnebunit.

Der Spiegel a avut o serie interesantă de articole, printre care și „A Superpower in Decline,” care încearcă să explice publicului german fenomenul ciudat de ascensiune a așa-numitelor Tea Party, fără ambiguitatea prezentă în media mainstream din SUA. Despre Tea Parties:

Pline de ură: „Tea Party, acel grup de alegători albi, mai în vârstă, care afirmă că își doresc țara înapoi, este furios. Glenn Beck de la Fox News, un alcoolic în recuperare, care îl asemuiește pe Obama cu Hitler, este furios. Beck nu știe exact ce vrea să fie – poate un politician, poate președinte, poate un predicator – și nu știe ce vrea să facă, de asemenea, sau cel puțin nu a venit cu nici un plan sau o idee precise. Dar este plin de ură.”

Articolele continuă, cu aprecierea obiectivă că rata adevărată a șomajului din America nu este de 10%, ci mai apropiată de 20%, atunci când se ia în calcul numărul persoanelor care s-au oprit de la a mai căuta de lucru.

Unii sociologi consideră că asigurarea că fascismul sau criminalitatea ridicată nu vor mai prinde niciodată rădăcini în Europa, necesită o investiție a contribuabililor într-un sistem social puternic. Putem învăța de la Europa. Nu este mai bine să investești într-un sistem de securitate socială decât într-un sistem judiciar penal uriaș? (În America mai mult de două milioane de oameni se găsesc la închisoare.)

Ajutoare de șomaj care nu se termină niciodată

Spre deosebire de America, în Germania ajutoarele de șomaj nu se termină niciodată. Nu numai asta, dar, ca parte a sistemului lor de securitate socială, toți șomerii continuă să beneficieze de asigurare medicală, la fel ca și familiile acestora.

În sistemul ajutoarelor de șomaj din Germania, atunci când „ajutorul de șomaj 1” se termină, urmează „ajutorul de șomaj 2” (Arbeitslosengeld II), cunoscut popular sub numele de HartzIV. Acesta din urmă, nu este întrerupt niciodată. Șomerii continuă să beneficieze de contribuții pentru pensie. Primesc și alte tipuri de asigurare acoperite de către stat. Cum vă puteți imagina, numărul estimat de două milioane de americani, care nu au avut vreo primă de acest Crăciun, ar fi o chestiune de groază pentru europeni, pe lângă faptul că guvernul SUA nu furnizează niciun fel de asigurare medicală șomerilor americani. Europenii obișnuiți privesc asta cu neîncredere și dezgust.

Într-un alt articol, Spiegel se îndepărtează de statistici și povestește despre Pam Brown, care personifică ceea ce va fi de acum cunoscut drept noul sărac american (nouveau american poor). Pam Brown a fost asistent executiv pe Wall Street, iar declinul șocant al acesteia a devenit parte a poveștii americane:

Societatea americană se destramă. Milioane de oameni și-au pierdut slujbele și au alunecat în sărăcie. Printre aceștia, pentru prima oară, se găsesc multe familii din clasa de mijloc. Iat-o pe Pam Brown din New York, a cărei viață s-a schimbat peste noapte. Criza a prins-o nepregătită. ‘A fost îngrozitor,’ își aduce aminte Pam Brown. ‘Peste noapte m-am trezit de partea greșită a gardului. Nu mi-am imaginat niciodată că așa ceva mi s-ar putea întâmpla. Am devenit foarte deprimată.’ Brown stă într-un restaurant ieftin de pe West 14th Street în Manhattan, amestecându-și cafeaua de $1,35. Asta este tot ceea ce comandă, este prea târziu pentru mic dejun și prea devreme pentru prânz. Totodată, trebuie să-și economisească banii. Până la începutul anului 2009, Brown era asistent executiv pe Wall Street, câștigând mai mult de $80.000 pe an, trăind într-o casă cu șase dormitoare, cu cei trei fii ai săi. Astăzi, este șomeră pe termen lung și trebuie să se descurce într-o garsonieră micuță din Bronx.”

Este important de remarcat faptul că nicio țară din Uniunea Europeană nu utilizează bonurile de masă pentru a-și umili cetățenii dezavantajați, la coada de la casieria băcăniei. Chiar mai rău, este faptul că nici măcar alocația în bonuri de masă, nu furnizează suficientă mâncare pentru familiile fără serviciu din America. Așa că, destul de des, se întâmplă ca media europeană să informeze că unele dintre aceste familii mănâncă din tomberoanele de gunoi.

Pentru Pam Brown, iarna trecută a fost cea mai rea. Într-o zi a rămas fără mâncare și a trebuit să caute prin tomberoane. A căzut într-o depresie cumplită. […] Pentru mulți, ca Brown, căderea este o odisee kafkiană, o umilință greu de înțeles. Ajutorul nu se întrezărește: guvernul și societatea lor i-au abandonat.”

Pam Brown și copiii săi au fost lăsați, într-un mod tulburător și greu de priceput, să cadă până jos de tot. Cea mai bogată țară din lume devine imorală atunci când cineva precum Pam Brown și copiii acesteia trebuie să caute prin gunoi pentru a mânca, abandonați cu o indiferență crudă de către guvernul american. Oamenii, precum Pam Brown, s-au trezit deposedați de bunurile lor datorită acțiunilor banditești ale elitei baronilor acțiunilor de pe Wall Street.

Foamete în țara lui Big Mac

Un titlu șocant al unui ziar elvețian (Berner Zeitung) se intitulează “Hunger im Land des Big Mac.” Deși articolul este în limba germană, fotografiile fac cât o mie de cuvinte și nu au nevoie de traducere. Având în vedere faptul că Elveția a eliminat practic foametea, cum credem noi, ca americani, că vor privi aceștia aceste imagini, la care aparent populația Americii este insensibilă?

Poate că, singura cale de a ne aminti cum arată cu adevărat America, este să ne vedem prin ochii altora.

Societatea umană a evoluat pentru a fi coruptă?

Corupția este la fel de veche precum istoria omenirii. Încă de când oamenii s-au organizat în grupuri conduse de lideri puternici, acești lideri au abuzat uneori de puterea lor. Sunt însă unele voci care afirmă că tocmai corupția ar putea fi cea care ține societățile unite.

Aceasta este noua teorie avansată de către biologii evoluționiști Francisco Ubeda și Edgar Duenez. Cei doi au utilizat teoria jocului pentru a descifra motivul pentru care oamenii cooperează spre a forma o societate, cu toate că persoanele aflate la conducere sunt corupte. Modelul obținut de aceștia presupune că membrii guvernului și cei care se ocupă de aplicarea legilor – cu alte cuvinte, indivizii responsabili pentru pedepsirea celor care nu cooperează – pot manifesta o oarecare doză de ne-cooperare, sub forma corupției și că pot scăpa de pedeapsă atunci când sunt prinși că sunt corupți.

Descoperirile acestora sunt foarte semnificative – majoritatea oamenilor vor continua să coopereze pentru a-și menține societățile compacte, parțial, deoarece nu doresc să fie pedepsiți de către cei care aplică legea. Oamenii vor tolera o oarecare doză de corupție din partea liderilor lor și a celor care aplică legea, atâta vreme cât aceasta nu depășește anumite limite. Peste un anumit nivel de corupție, oamenii încetează să mai vadă vreun sens pentru cooperare și societățile încep să se dezintegreze.

Ceea ce este interesant, este faptul că societatea funcționează datorită corupției, nu în absența acestui fenomen. Asta se întâmplă pentru că persoanele care aplică legea au nevoie deseori de un stimulent în plus, pentru a-și dedica timpul menținerii societății compacte, iar acesta îmbracă forma unei ușoare ne-cooperări. Ubeda explică acest fenomen:

Cei care aplică legea beneficiază deseori de privilegii care le permit să evite rigorile legii, atunci când aceștia o încalcă. Aplicarea legii rezultă din faptul că majoritatea societății respectă legea. Astfel, cei care aplică legea se bucură de beneficiile unei societăți oneste și sunt recompensați pentru faptul că aplică legea, prin faptul că li se permite să o ocolească.”

Nu doar oamenii se comportă astfel. Insectele sociale prezintă, de asemenea, dovezi ale corupției și abuzului celor desemnați să oblige restul insectelor să respecte regulile grupului. Este posibil ca un anumit nivel de toleranță să fie conținut în însăși genele noastre și ale altor specii prin evoluție, deoarece o societate care pretinde onestitate deplină de la cei aflați la putere nu ar dura foarte mult.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că venalitatea reprezintă un lucru bun. Dar înseamnă că, o anumită cantitate de corupție este necesară, pentru ca societatea umană să funcționeze. Asta constituie una dintre problemele psihologiei evoluționiste – adevărurile simple, care țin societățile laolaltă, nu sunt întotdeauna plăcute de aflat.

Teoria, cu toate că explică, într-un fel, fenomenul de corupție la nivelul conducătorilor omenirii, nu analizează și motivele mai profunde pentru care aceștia abuzează de puterea lor. Cei aflați la putere și care nu „cooperează” în cadrul societății, sunt de fapt anomalii ale acesteia. Lipsa lor de cooperare, izvorâtă din caracterul rapace și lipsit de sentimente, rezultă din psihopatia acestora. Cauza neparticipării „cooperanților” la conducerea societății este tocmai normalitatea lor. Oamenii sănătoși nu-și doresc puterea, preferă să se „amestece” în societate. Așa se face că, întotdeauna, psihopații ajung să conducă societățile.

WikiLeaks are… scurgeri?

Julian Assange a publicat numai vreo 2.000 de telegrame ale ambasadelor SUA obținute de către WikiLeaks, dar acum un ziar norvegian pretinde că a pus mâna pe toate cele 250.000 de telegrame. Dacă acest lucru este adevărat, atunci va fi interesant. Devin Dwyer informează pe ABC News:

Principalul cotidian de afaceri al Norvegiei a informat ieri că ziarul Aftenposten a obținut accesul neautorizat și nelimitat la întregul cache cu documente guvernamentale secrete deținute de către Wikileaks și fondatorul acestuia, Julian Assange.

Dacă este așa, atunci Aftenposten va deveni singura organizație media internațională care are în posesia sa directă întregul tezaur al telegramelor diplomatice americane și arhivele militare, care se crede că au fost furnizate inițial de către soldatul american Bradley Manning.
Ziarul nu dezvăluie modalitatea în care a intrat în posesia documentelor.

Nu am niciun comentariu asupra modului în care am obținut accesul la documente. Nu ne dezvăluim niciodată sursele, nici măcar în acest caz,” a declarat editorul Aftenposten, Ole Erik Almlid, ziarului Dagens Næringsliv.
Fishy. Întreaga poveste. Ca și WikiLeaks, de altfel. Sunt sigur că, până la urmă, nu va fi dezvăluit nimic senzațional. Ca, de pildă, finanțarea campaniei portocalii din România, din anii 2004 și 2009, de către anumite agenții și ONG-uri americane. Prietenii știu de ce. 😉

CIA răspunde Wikileaks: WTF

CNN relatează o poveste foarte amuzantă și cu un titlu foarte nimerit.
Nu este niciun secret că publicarea de către Wikileaks a telegramelor ambasadelor americane a ridicat numeroase speculații și îngrijorări asupra modului în care Statele Unite își păstrează secretele – proprii și ale altor țări.
Dezvăluirile au fost extrem de jenante atât pentru diplomații americani, cât și pentru liderii străini menționați în telegrame, dar nu au existat bombe de presă adevărate în documentele dezvăluite până acum. CIA, cunoscută pentru abilitatea sa de a păstra secrete, nu riscă nimic și ia măsuri pentru a nu fi târâtă în acest marasm. Deși, CIA abia a fost menționată de câteva ori în telegrame, și nu a fost afectată atât de mult precum diplomația americana și alte agenții, aceasta nu pare dispusă să stea pe margine și să privească.

Și are un răspuns pentru WikiLeaks: WTF. Pe bune.

Într-o mișcare ce nu putea fi mai ironică, perfectă pentru titluri precum cel de mai sus, CIA a creat un grup operativ. Și, precum în toate chestiile care implică armata sau secretomania, acronimele sunt foarte importante. Așa că, atunci când CIA a creat WikiLeaks Task Force, natural, acest lucru a stârnit un zâmbet.

Procedând astfel, CIA dovedit ori că are un simț al umorului deosebit sau a încercat să trimită un mesaj supărăcios sau, pur și simplu, cineva din cadrul agenției nu s-a gândit suficient de mult la alegerea numelui.

Oficial, grupul se numește WikiLeaks Task Force,” informează Washington Post. “Dar la sediul CIA este cunoscut sub acronimul său: W.T.F.”… 😆

Războiul Rece și propaganda modernă

Majoritatea imaginilor propagandistice din timpul războiului rece arată demodate acum, dar ideea prezentării unui mesaj în stilul războiului rece ar putea fi mai relevantă ca niciodată, în cadrul propagandei moderne.
Cu puțină ură aici și puțină frică dincoace, pozițiile mass-media au rolul de a influența opinia publică într-o anumită direcție. Abordarea unui ton patriotic este extrem de utilă, pentru că, astfel, adversarii unor politici devin automat „trădători” de țară.
Dar ce pot avea în comun războiul rece și propaganda modernă? Cele două sunt conectate una cu cealaltă. Cea ce vedem astăzi este o continuare a propagandei din timpul războiului rece, dar în alte condiții.

Pe de o parte, avem Statele Unite, care sunt mereu implicate, într-o formă sau alta, într-un război de agresiune. Rareori trece un an întreg fără ca acest stat să invadeze o țară străină. Iar mass-media este mereu acolo, potrivindu-și pașii cu ritmul americanilor. Ceea ce era numit complexul militaro-industrial american, a devenit un complex militaro-industrial-media. Cea mai mare parte a mass-media este controlată ideologic, preluând doar ceea ce spune guvernul. Mass-media americană afirmă că Iranul deține un program de fabricare a armelor nucleare, deși dovezile concrete în acest sens sunt extrem de subțiri. Desigur, acest lucru poate fi adevărat, dar asta este o cu totul altă problemă. Ceea ce se afirmă la Washington, are ecou în media mainstream. Iar, în acest timp, lista antagoniștilor Americii se mărește.

Atunci când există o presă care nu face altceva decât să apere statul, apărând imperiul și încercând să-i justifice acțiunile, orice țară care stă în cale va fi văzută ca un adversar sau un inamic. Rezultatul este că, în media americană, multe țări sunt cel puțin suspecte, dacă nu cumva țări-inamice.
Având scopul unei a patra puteri, independentă, un câine de pază a celorlalte puteri, media americană a devenit în schimb un fel de minister al propagandei pentru guvern. Securitatea națională, complexul militaro-industrial sau structurile corporatiste nu vor fi niciodată criticate pe posturi tv precum CNN sau Fox News.
Aceste lucruri sunt, acum, subliniate tot mai mult de către internet, care a devenit un mijloc alternativ și, uneori, mai relevant de informații. Astfel, controlul asupra internetului a devenit o preocupare intensă a guvernului american și nu numai. În cadrul acestui efort, a apărut și inițiativa Wikileaks, pentru a evidenția faptul că internetul fără control este un lucru periculos. Un întreg arsenal de dezinformare a fost pus în funcțiune și nu este vorba doar despre guvern, ci și de așa-numitele think-tank-uri. Acestea inventează tot felul de povești, făcând astfel ca adevărul să devină tot mai dificil de deosebit de minciună.
Statele Unite este un stat condus de către o oligarhie, iar acest lucru explică de ce mass-media se află sub tutela câtorva corporații și de ce aceasta se situează mai mereu de partea guvernului.

Pe de altă parte, avem propaganda celorlalți. Iar când spun „celorlalți,” mă refer la adversarii ideologici ai Americii, cel puțin la nivel declarativ. Este vorba despre China comunistă și Rusia sau „statul mafiot.” Aici, avem o propaganda pură, mass-media fiind eminamente controlată de către stat, cu mici excepții în cazul Rusiei. Dacă în America mai există câte o voce, care mai critică mai mult sau mai puțin acțiunile guvernului, în cazul acestor țări există o silenzio stampa pe acest subiect. Guvernul are întotdeauna dreptate, iar acțiunile acestuia sunt unele juste. Desigur, nimeni cu crede ceea ce susține media rusă sau chineză, dar, uneori, anumite chestiuni sunt reflectate aproape corect; mai ales în ceea ce privește relațiile acestor țări cu Occidentul.

În acest context, omul de rând a căutat surse alternative de informare. Internetul a devenit o astfel de sursă, dar – din păcate – acesta este dominat recent de dezinformare. Orice sursă de informații trebuie analizată atent, pentru a depista dacă nu cumva este de fapt una dintre componentele rețelei de propagandă americană sau a „celorlalți.” Un astfel de portal este și cel numit Wikileaks, care, deși la prima vedere este unul anti-sistem, constituie vârful de lance al propagandei americane. Wikileaks se deconspiră însă în momentul în care nu „găsește” niciodată vreun document compromițător la adresa Israelului. Bizar, Israelul este țara care nu face niciodată nimic revoltător. Nici măcar chestii precum fabricarea vreunui virus pe nume Stuxnet, pe care să-l strecoare în rețelele de calculatoare ale instalațiilor nucleare ale Iranului.

Ceea ce ne rămâne de făcut este să urmăm îndemnul „Trust no one.” 😉

Myanmar intenționează să fabrice arme nucleare

Una dintre ultimele dezvăluiri din cadrul telegramelor ambasadelor americane, publicate de către WikiLeaks, este aceea că guvernul din Myanmar (fosta Birmanie) este implicat într-o posibilă demarare a unui program clandestin de construcție a rachetelor balistice și nucleare. Telegrama, publicată joi 9 decembrie, detaliază construirea unor amplasamente subterane în zonele de junglă, cu ajutorul unor specialiști nord-coreeni.

Mai precis, o telegramă descrie un amplasament la Minbu, un oraș din zona central-vestică a țării. Se afirmă că în zonă au fost instalate rachete sol-aer, pentru a apăra o amenajare subterană din beton armat, izolată de 152 de metri de pământ între tavanul instalației și vârful dealului de deasupra. Junta aflată la conducere a negat anterior că urmărește fabricarea de arme nucleare, precum și acuzațiile că ar face asta în cooperare cu Coreea de Nord.

O altă telegramă, publicată tot în ziua de joi, descrie frustrarea crescândă a aliatului cheie al Birmaniei, China, datorată ritmului prea lent al reformării statului de către guvernul militar. O telegramă, datând din 2008, detaliază comentariile unui oficial chinez care afirma că junta birmaneză trebuie să facă „pași curajoși” pentru reducerea sărăciei în Myanmar. Oficialul a părut să meargă chiar până la a sugera că este necesară reconcilierea națională între juntă și mișcările pro-democrație, conduse de către Aung Sang Suu Kyi.

Cu toate acestea, aceste materiale dezvăluite de către Wikileaks, nu aduc informații noi, cu privire la încercările Myanmar-ului de a obține arme nucleare cu ajutorul Coreei de Nord. Secretarul de stat american, Hilary Clinton, a avertizat despre existența unor astfel de legături în 2009, iar Democratic Voice of Burma (o organizație media cu sediul în Norvegia) afirmă de mai mulți ani că o astfel de relație a fost stabilită. Totuși, detaliile concrete oferite de telegrame, furnizează o nouă și o tulburătoare claritate imaginii de ansamblu.

Faptul că astfel de activități au loc nu constituie un lucru șocant. Lecția învățată din timpul războiului din Golf din 1991 a fost că, dacă deții arme nucleare, Statele Unite nu te vor invada. Invadarea Irakului în 2003 a subliniat acest lucru pentru multe regimuri din Orientul Mijlociu și Asia.

Această desfășurare recentă se datorează, în parte, eșecului politicii de neproliferare din anii 1990 și 2000, precum și direcției greșite a politicii externe a SUA. Dezvoltarea de noi arme nucleare de către actualele puteri nucleare, constituie un punct de nemulțumire continuă pentru puterile non-nucleare. O listă parțială a erorilor tactice ale Statelor Unite cuprinde retragerea din cadrul acordului cu Coreea de Nord, ignorarea ofertei Iranului de denuclearizare în schimbul accesului în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (vezi Iranul și WTO), acceptarea cooperării nucleare cu India (țară nesemnatară a Pactului de Neproliferare Nucleară) și retragerea din Tratatul ABM din 1972.

În schimb, s-ar putea ca Republica Populară Chineză să poată furniza suficientă stabilitate și, în caz de nevoie, presiune față de aliații săi, altfel state izolate pe plan internațional, pentru a inversa această tendință dezastruoasă. Dezvăluirea irităriii Chinei față de Myanmar reflectă dezvăluirile anterioare ale frustrării Beijing-ului în legătură cu regimul de la Pyongyang. China face presiuni asupra acestor state să renunțe la ambițiile lor belicoase, fiind motivată de nevoia de stabilitate internațională, care să acționeze ca un zid de protecție pentru eventualele conflicte interne. Pentru că dacă populația este nemulțumită, atunci China are probleme. Iar, atâta vreme cât China continuă să vândă și să-și mărească producția, chinezul de rând este (aproape) fericit.