Când guvernele decid dacă o religie este adevărată sau nu


Imagine: theraptureright.com
Un tribunal francez a amendat joi Biserica Scientologică cu $888,000 după ce un cuplu a pretins că au fost manipulați să cumpere produse religioase valorând între $30,000 și $73,000. Verdictul este „un punct de cotitură istoric în lupta împotriva abuzurilor sectelor,” a declarat șeful „departamentului guvernamental de luptă împotriva sectelor„. Întrebarea este cum anume distinge acest departament sectele de religiile bona fide?
Vag. Legile franceze nu definesc termenul de „sectă„. Mai degrabă folosesc expresia de „mișcări similare sectelor” pentru a descrie grupări care pretind contribuții financiare iraționale, încurajează boicotarea alegerilor, promovează un comportament anti-social sau despart membrii sectei de familiile lor. Guvernul francez a încercat, în trecut, să definească termenul de sectă. În 1995, o comisie parlamentară specială a alcătuit o listă cu zece caracteristici ale sectelor, incluzând indoctrinarea copiilor, acceptarea de membri instabili psihic și încercarea de infiltrare în instituțiile publice. Comisia a publicat de asemenea o listă cu 173 de grupări considerate secte – aceasta însemnând că îndeplinesc cel puțin unul din cele zece criterii – incluzând Martorii lui Iehova și Biserica Scientologică. (Una dintre grupări, Societatea Antroposofică, a acționat autorii raportului în judecată pentru defăimare și a câștigat.) Citește în continuare

Anunțuri

Ateii – Ce anume îi mobilizează la luptă?

Ateismul este un concept care se referă la opinia despre existența divinității. În timp ce teismul se definește prin afirmarea acestei existențe, ateismul reprezintă fie absența credinței în existența divinității, fie negarea acestei existențe. Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv și ateismul negativ. În timp ce un ateu pozitiv afirmă inexistența divinității, un ateu negativ nu face decât să nu afirme existența sa. Absența credinței într-unul sau mai mulți zei rămâne principala definiție a ateismului, nefiind necesară negarea unei existențe care nu a fost dovedită.

Aceștia sunt ateii, pe scurt. Și totuși existența a numeroase site-uri, bloguri și literatură ateistă infirmă, parțial, cele spuse mai sus. Dan Barker, Theodore M. Drange, Richard Schoenig, Bertrand Russell și alte „icon”-uri ale curentului ateist se remarcă prin lucrări în care atacă, mai ales, creștinismul.
Unul dintre argumentele cele mai folosite, de către atei, este acela că Dumnezeu nu există și ei nu au astfel nevoie să aducă dovezi ale acestei inexistențe, dimpotrivă credincioșii trebuie să demonstreze această posibilă existență. Sunt atei care aduc argumente științifice, filosofice sau morale încercând să combată religia, dar mai există și unii atei fac și astfel de afirmații : „dacă Dumnezeu există, atunci să facă un pas în față și să spună răspicat ‘da, exist‘; și eventual să spună și ce număr de telefon am”. Acest pseudo-argument este însă pueril și duce dezbaterea creștinism-ateism la nivelul preșcolarilor. Un contraargument la același nivel ar putea fi următorul: să presupunem că eu sunt creștin și vorbesc în mintea mea foarte des cu Dumnezeu, iar El îmi răspunde. Dumnezeu îmi îndeplinește o parte dintre rugămințile mele, pe cele rezonabile. Cum poate dovedi un ateu că eu NU vorbesc cu Dumnezeu? Pentru asta, trebuie să dovedească ori că mint ori că sunt nebun. Ateul îmi va cere să-i demonstrez că Dumnezeu există, rugându-l să facă o minune. Dacă eu îl rog pe Dumnezeu să facă minunea respectivă iar El nu o face, ateul va spune „da, asta este dovada că nu există„. Dar dacă Dumnezeu nu dorește să se reveleze ateului, pentru că, fiind atotștiutor, El știe că ateul va ajunge în Iad, și chiar dacă El i s-ar revela asta nu ar schimba acest lucru? Ateul s-ar pocăi doar în aparență și ar continua, în mintea lui, să comită păcate, iar revelarea existenței lui Dumnezeu nu ar schimba nimic. Atunci, de ce să-i mai demonstreze Dumnezeu existența sa unui păcătos, condamnat de însăși sufletul său negru?
Dar întrebarea care se naște este: ce anume îi mână pe atei în demersurile lor? Unii răutăcioși ar spune că Satana, dar nu este cazul să fim răi. Pot să înțeleg ce îi determină pe credincioși să se manifeste așa cum o fac, dar nu și pe atei. Sunt pur și simplu un curent care reunește oameni cu scopuri asemănătoare? Ei se definesc astfel : „Ateismul nu este, în niciunul dintre sensurile posibile ale cuvântului, o religie. Dimpotrivă, el reprezintă libertatea față de orice religie…Ateismul nu este opusul creștinismului, ci absența teismului, a credinței în orice fel de zei.” Interesantă definire, dar extrem de departe de adevăr. Ateismul s-a remarcat prin atacurile sale consecvente la adresa creștinismului, a bisericii și în general asupra oricărei forme de religie organizată. Ce încearcă ateii să facă? Vor să trezească masele adormite de sub tirania religiei și să le ofere o viață mai ușoară? Constituie acțiunile ateilor un demers moralizator, o încercare de a face lumea un loc mai bun? Dacă oamenii își găsesc fericirea prin practicarea unei religii, de ce să încerci să le distrugi această fericire? Indiferent cât ar încerca ateii să se justifice, nu poate exista un argument moral pentru propaganda ateistă. Orice om are dreptul la opinie proprie, dar ateismul ar trebui să rămână la nivelul personal, nu să încerce să atragă prozeliți. Transformând curentul ateist într-o organizație al cărei scop devine promovarea unor idei și precepte morale, ateismul face tranziția către mișcările religioase sau mai bine zis non-religioase.

Paradoxul lui Epicur:
„(1)Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. (2)Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. (3)Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?”

(1) și (2) nu necesită niciun fel de argumentație. Dar (3) este o întrebare interesantă. Într-adevăr, dacă Dumnezeu este atotputernic și poate și vrea să oprească răul, de ce mai există rău pe lume? Un răspuns din perspectiva teistă nu poate ajunge la un rezultat mulțumitor, din punct de vedere rațional. Ateismul, însă, răspunde simplu: pentru că nu există Dumnezeu. Să vedem, oare atât de simplu este?
De ce permite Dumnezeu existența răului în lume? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să aflăm sursa răului. Este răul datorat oamenilor sau unor spirite malefice? Dacă răul este datorat oamenilor, atunci oamenii se nasc răi sau devin răi? De ce are omul această răutate prezentă în el? Această întrebare duce către o alta: de ce a creat Dumnezeu omul? Și o alta : de ce a creat Dumnezeu lumea sau Universul? Încercând să răspundem acestor întrebări, nu am face altceva decât să ne învârtim în jurul cozii. Poate că este un test din partea divinității. Astfel capătă înțeles interpretarea teistă. Răul există în lume pentru că unii oameni sunt răi, refuzând să accepte existența lui Dumnezeu. Argumentul că și unii oameni religioși comit acte de răutate nu este valid, respectivii fiind doar niște prefăcuți. Prezența răului în lume nu este opera lui Dumnezeu, ci a omului.

Și totuși nu am aflat răspunsul la întrebare: ce anume îi motivează pe atei în încercarea lor de a-i determina pe teiști să renunțe la religie?

© 2009 Zalmoxys32

Liniște apăsătoare pe blogurile ortodoxe

Niciunul dintre blogurile ortodoxe, pe care am intrat în ultimele zile, nu suflă o vorbă despre scandalul de la Căldărușani. Am putea crede că este o atitudine de apreciat, acesta fiind un subiect demn de tabloide și nu de niște bloguri axate pe credință. Însă eu consider că este vorba doar de o ușoară derută, cauzată de eveniment.
Preotul implicat în scandal avea o poziție bine-văzută în cadrul lumii ortodoxe, de aici rezultând și dezorientarea temporară a blogurilor sus-numite. Dar această tăcere nu este recomandată, după părerea mea, fiind necesară o reacție de condamnare vehementă a preotului respectiv. Tăcerea înseamnă acceptare și nu asta este ceea ce trebuie să perceapă publicul.
S-ar putea spune că așteaptă dovezi solide, dar ce anume mai vor? Nu le ajunge filmulețul cu pricina?
Există o vorbă românească : „faceți ce spune preotul, nu ce face el„. Da, dar totuși…

RECTIFICARE : Într-adevăr voceaortodoxiei.wordpress.com a reacționat vizavi de acțiunile preotului de la Căldărușani, dar a fost singura voce într-o blogosferă ortodoxă amuțită.

Interviu cu Dumnezeu

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani…iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
– Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și că pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
– Mulțumesc pentru timpul acordat…am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

* Acest text a fost atribuit inițial lui Octavian Paler, dar maestrul a negat paternitatea lui (vezi aici). A apărut în „Micromagazin, Romanian Meridian” la 17 decembrie 2005. Autorul va rămâne veșnic necunoscut, dar asta nu îl face mai puțin genial.

Cine este Papa?

Doctrina Bisericii Catolice ne spune că Papa este considerat capul suprem al Bisericii creștine, adică „locțiitorul lui Hristos„(Vicarius Filii Dei) pe pământ! Tot Biserica Catolică spune că Papa nu poate greși ca om, în materie de credință, când predică el, altfel spus Papa este „infailibil„!

Papa, oricare ar fi numele său, a ajuns un personaj foarte mediatizat în ultimii 30 de ani. Indiferent de motivele acestei mediatizări (că s-ar urmări refacerea Bisericii Apostolice etc), Papa a devenit un fel de sfânt modern, un om pur, dat ca exemplu de pioșenie. Prezența papei a devenit una mondenă, iar vizitele sale sunt prilej de reportaje de știri bombastice: „papa a zis, papa a făcut ș.a.„. Avem oare nevoie de lecții de evlavie de la un om care se auto-denumește „locțiitorul” lui Dumnezeu?!
Și să nu uităm că din punctul de vedere al sinodului ecumenic de la Niceea, papa este reprezentantul unei doctrine eretice, cu toate „inovațiile” ei, de la filioque, azimi, purgatoriu, statui etc.