• OPRIȚI RĂZBOIUL!
  • ATENȚIE!

    Acest blog este un pamflet. Personajele care apar în postări sunt absolut imaginare și orice asemănare cu persoane și întâmplări reale este accidentală și neintenționată.
  • Arhive

  • Top click-uri

    • Niciunul
  • Blog Stats

    • 90.422 hits
  • Quote:

    Be wiser than other people, if you can, but do not tell them so.
  • Spam blocat

Societatea umană a evoluat pentru a fi coruptă?

Corupția este la fel de veche precum istoria omenirii. Încă de când oamenii s-au organizat în grupuri conduse de lideri puternici, acești lideri au abuzat uneori de puterea lor. Sunt însă unele voci care afirmă că tocmai corupția ar putea fi cea care ține societățile unite.

Aceasta este noua teorie avansată de către biologii evoluționiști Francisco Ubeda și Edgar Duenez. Cei doi au utilizat teoria jocului pentru a descifra motivul pentru care oamenii cooperează spre a forma o societate, cu toate că persoanele aflate la conducere sunt corupte. Modelul obținut de aceștia presupune că membrii guvernului și cei care se ocupă de aplicarea legilor – cu alte cuvinte, indivizii responsabili pentru pedepsirea celor care nu cooperează – pot manifesta o oarecare doză de ne-cooperare, sub forma corupției și că pot scăpa de pedeapsă atunci când sunt prinși că sunt corupți.

Descoperirile acestora sunt foarte semnificative – majoritatea oamenilor vor continua să coopereze pentru a-și menține societățile compacte, parțial, deoarece nu doresc să fie pedepsiți de către cei care aplică legea. Oamenii vor tolera o oarecare doză de corupție din partea liderilor lor și a celor care aplică legea, atâta vreme cât aceasta nu depășește anumite limite. Peste un anumit nivel de corupție, oamenii încetează să mai vadă vreun sens pentru cooperare și societățile încep să se dezintegreze.

Ceea ce este interesant, este faptul că societatea funcționează datorită corupției, nu în absența acestui fenomen. Asta se întâmplă pentru că persoanele care aplică legea au nevoie deseori de un stimulent în plus, pentru a-și dedica timpul menținerii societății compacte, iar acesta îmbracă forma unei ușoare ne-cooperări. Ubeda explică acest fenomen:

Cei care aplică legea beneficiază deseori de privilegii care le permit să evite rigorile legii, atunci când aceștia o încalcă. Aplicarea legii rezultă din faptul că majoritatea societății respectă legea. Astfel, cei care aplică legea se bucură de beneficiile unei societăți oneste și sunt recompensați pentru faptul că aplică legea, prin faptul că li se permite să o ocolească.”

Nu doar oamenii se comportă astfel. Insectele sociale prezintă, de asemenea, dovezi ale corupției și abuzului celor desemnați să oblige restul insectelor să respecte regulile grupului. Este posibil ca un anumit nivel de toleranță să fie conținut în însăși genele noastre și ale altor specii prin evoluție, deoarece o societate care pretinde onestitate deplină de la cei aflați la putere nu ar dura foarte mult.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că venalitatea reprezintă un lucru bun. Dar înseamnă că, o anumită cantitate de corupție este necesară, pentru ca societatea umană să funcționeze. Asta constituie una dintre problemele psihologiei evoluționiste – adevărurile simple, care țin societățile laolaltă, nu sunt întotdeauna plăcute de aflat.

Teoria, cu toate că explică, într-un fel, fenomenul de corupție la nivelul conducătorilor omenirii, nu analizează și motivele mai profunde pentru care aceștia abuzează de puterea lor. Cei aflați la putere și care nu „cooperează” în cadrul societății, sunt de fapt anomalii ale acesteia. Lipsa lor de cooperare, izvorâtă din caracterul rapace și lipsit de sentimente, rezultă din psihopatia acestora. Cauza neparticipării „cooperanților” la conducerea societății este tocmai normalitatea lor. Oamenii sănătoși nu-și doresc puterea, preferă să se „amestece” în societate. Așa se face că, întotdeauna, psihopații ajung să conducă societățile.

Asigurarea obligatorie a locuinței – Numai în România?

Recent, în România, a intrat în vigoare legea privind asigurarea obligatorie a locuinței, după câțiva ani de tărăgănări și negocieri cu companiile de asigurări. Personal mi se pare o încălcare a drepturilor cetățenești, această obligativitate de asigurare a locuinței, mai ales dacă ai deja o asigurare. Adică, nu este precum în cazul autovehiculelor; faptul că nu ai asigurare nu dăunează cu nimic vecinilor. Atunci când vin inundațiile nu îți apa casa și o lovește de casa vecinului, provocându-i daune.
Curios, am căutat informații să văd dacă și alții au astfel de asigurări obligatorii. Marea Britanie, cea mai veche democrație, nu are așa ceva [Vedeți aici: ukqna.com] Nici Statele Unite nu își obligă cetățenii să-și asigure casele. [Vedeți aici: city-data.com] Totuși, recent – după dezastrul provocat de uraganul Katrina – legislativul american a promovat o lege care prevede obligativitatea asigurării locuințelor situate în zone inundabile. [Vedeți aici: dailyme.com și aici: www.thetelegraph.com] Desigur, locuințele aflate sub ipotecă sau achiziționate prin credit bancar pot avea, la cererea creditorului, prevăzută obligativitatea unei asigurări pentru anumite riscuri. [Vedeți aici: www.newsnet5.com]

Totuși, am găsit o țară în care asigurarea locuințelor este obligatorie, dar numai pentru dezvoltatorii imobiliari. Țara respectivă se numește India. [Vedeți aici: www.indianexpress.com]
Nu știu dacă și alte națiuni europene au o astfel de lege, dar faptul că Statele Unite și Marea Britanie nu au, este suficient pentru mine. Legea românească pare făcută cu scopul de a umple buzunarele unor firme private de asigurări, forțând contribuabilul român să plătească o nouă taxă.

Cu câțiva ani în urmă, iată ce scria într-un articol din Ziarul Financiar: „Senatorul PSD Antonie Iorgovan, avocat, specialist în drept constituțional, afirmă că obligativitatea persoanelor de a-și încheia o asigurare pentru locuință este neconstituțională. ‘Nu există obligația de a-ți asigura bunul printre obligațiile fundamentale ale cetățeanului. Dacă statul vrea să mă asigure, este treaba lui, dar nu pe banii mei. Eu nu o să plătesc această asigurare, o să contest în justiție decizia și o să ridic excepția de neconstituționalitate. Dar sunt sigur că alții înaintea mea o vor face,’ a spus Antonie Iorgovan.” [Aici: www.zf.ro]
Neconstituțională? Și, totuși, legea a intrat în vigoare, patru ani mai târziu.
Ce spun companiile de asigurări? Se plâng de faptul că prin aceste asigurări, nu vor face prea mulți bani. Radu Mircea Popescu, consilier la MIRA, declara în 2007 că valoarea totală pentru reasigurare va fi în jurul cifrei de €3 miliarde, pentru toate cele trei riscuri majore de dezastru. Asta, în timp ce companiile vor colecta doar €150 milioane pe an. [Vedeți aici: www.money.ro] Poate, dar important este cât vor plăti efectiv aceste companii.
De exemplu, inundațiile din Moldova din 2010, care au loc „o dată la 200 de ani” au afectat aproximativ 1.000 de gospodarii. [Vedeți aici: www.napocanews.ro] Presupunând, prin absurd, că toate erau case din pământ și au fost distruse complet, asta ar însemna că suma totală care ar fi plătit-o asiguratorii ar fi fost de €10 milioane sau de €20 milioane, dacă erau case de cărămidă. Și asta „o dată la 200 de ani.” Dar să spunem că nu este o dată la 200 sute de ani, ci o dată la cinci ani. Nu știu de metode de calcul folosesc companiile, dar mie, 20 de milioane mi se pare mai puțin decât 150 de milioane. Da, sigur, dar costul reasigurării, bla-bla-bla… La final, important este cât colectezi și cât plătești efectiv, punct. €150 milioane timp de 30 de ani=€4,5 miliarde. Așadar, ce aritmetică folosesc asiguratorii? A, nu se umplu de bani peste noapte, așa cum s-au învățat toți întreprinzătorii particulari în România, după 1990?
Scopul acestei legi este acela de a degreva statul de plata unor despăgubiri/ajutoare către sinistrați. Dar, de ce mă obligă pe mine statul să-mi fac asigurare, atâta vreme cât eu nu i-am cerut nimic acelui stat? Nu vor să mai plătească ajutoare către sinistrați? Foarte bine! Să n-o mai facă! Unde este problema? Se supără electoratul? Ei, asta chiar nu mai este problema mea.
Pe cât puneți pariu că, după ce companiile de asigurări se vor vedea cu buzunarele pline, vor face lobby pe lângă autorități să construiască noi diguri, să regularizeze cursurile râurilor etc., astfel încât să nu mai plătească nimic? Decât, eventual, vreunui ghinionist căruia i-a luat foc casa.

UPDATE: Riscul de incendiu nu este acoperit de această poliță. Numai dezastrele naturale, adică: cutremurul, alunecările de teren și inundațiile. Amenda pe care o vom plăti, dacă nu ne asigurăm, este de 100-500 lei. Mai multe detalii aici: Zf.ro

Clasa conducătoare globală: miliardarii 3/3

Cum să devii miliardar

Cunoștințele, competențele tehnice și antreprenoriale și cunoașterea mecanismelor piețelor de capital au jucat un rol aproape inexistent în evoluția miliardarilor din China, Rusia sau America Latină, mult mai importante fiind legăturile dintre politic și economic în fiecare etapă de acumulare a averii.

În cele mai multe cazuri au existat trei etape:

1. În timpul etapei inițiale „dirijată” de dezvoltare, actualii miliardari au organizat activități de „lobby” și au mituit oficialii pentru contracte guvernamentale, excepții de la plata taxelor, subvenții și protecție față de competitorii străini. Pomenile statului au fost capetele de pod sau punctul de decolare pentru statutul de miliardar în timpul fazei subsecvente neo-liberale.

2. Perioada neo-liberală a furnizat ce mai bună oportunitate pentru obținerea de active ale statului la prețuri mult sub valoarea lor reală. Privatizările, deși, descrise ca ‘tranzacții de piață‘, au fost de fapt vânzări politice în mai multe sensuri: referitor la preț, la selectarea cumpărătorilor, la mita oferită vânzătorilor și la promovarea unei agende ideologice. Acumularea averilor a rezultat din vânzarea băncilor, companiilor din domeniile resurselor energetice și minerale, telecomunicațiilor și transporturilor și din asumarea de către stat a datoriilor private. Aceasta a reprezentat faza de avânt de la statutul de milionar către cel de miliardar. Acest lucru s-a întâmplat în America Latină și în Europa de Est, mai ales în Rusia, cu ajutorul corupției.

3. În timpul celei de-a treia faze (cea actuală) miliardarii și-au consolidat și și-au extins imperiile prin intermediul fuziunilor, achizițiilor, a altor privatizări și a extinderii către piețele externe. Monopolurile private asupra telefoniei mobile, telecomunicații și a altor utilități ‘publice‘ au adăugat miliarde la concentrările inițiale. Unii milionari au devenit miliardari prin vânzarea întreprinderilor profitabile recent achiziționate către capitalul străin. Citește în continuare

Clasa conducătoare globală: miliardarii 2/3

America Latină

Dacă sângele și armele au fost instrumentele ascensiunii oligarhiei ruse, în alte regiuni ale pieței globale, consensul FMI-Banca Mondială, orchestrat de Washington, a fost forța motrice din spatele parvenirii miliardarilor din America Latină. Cele două țări cu cea mai mare concentrare de avere și cei mai mulți miliardari din America Latina sunt Mexic și Brazilia (79%), care sunt țările ce au privatizat cele mai profitabile și eficiente monopoluri publice. Din cele $216,6 miliarde deținute de cei 34 de miliardari din America Latină, $180,6 miliarde sunt deținute de cei 27 de miliardari brazilieni și mexicani. Averea celor 34 de familii și indivizi o depășește pe cea deținută de aproximativ 250 de milioane de latino-americani; 0,000001% din populație deține mai mult decât 50%. În Mexic, venitul a 0,000001% din populație depășește veniturile combinate a 40 de milioane de mexicani. Expansiunea miliardarilor din America Latină coincide cu scăderea salariilor minime, a cheltuielilor publice cu serviciile sociale, a creșterii represiunii statului prin înăsprirea legislației muncii împotriva angajaților și a slăbirii sindicatelor și a organizațiilor fermierilor. Implementarea unui sistem regresiv de taxe a împovărat muncitorii și țăranii, iar scutirile de taxe și subvențiile pentru exportatorii de produse agro-minerale au contribuit la fabricarea miliardarilor. Rezultatul a fost o scădere a mobilității angajaților din sectorul public și privat, deplasarea forței de muncă urbane către sectorul muncii la negru, falimentul micilor fermieri și în general al zonelor rurale și migrația din aceste zone către periferiile mizerabile urbane. Citește în continuare

Clasa conducătoare globală: miliardarii 1/3

Numărul miliardarilor a crescut de la 793 în 2006 la 946 în 2007 și la 1011 în 2010 (în scădere, totuși, de la 1125 în 2008), cele mai spectaculoase evoluții având loc în China și India. În China, care are cel mai mare număr de miliardari din Asia, depășind India, se înregistrează 64 de miliardari, față de doar 20 în 2007, cu o avere cumulată de $133,2 miliarde, față de $29,4 miliarde în 2007. Dacă îi adăugăm și pe cei 25 de miliardari din Hong Kong, cu o avere totală de $115,6 miliarde, avem imaginea unei țări în plină expansiune la acest capitol. Pentru a încerca prevenirea unei revolte, într-o țară în care există inechități monstruoase, autoritățile chineze au crescut sumele alocate zonelor rurale. În India, care a înregistrat și ea o creștere a numărului de miliardari (49, față de 36 în 2007), clasa conducătoare deține o avere cumulată de $222,1 miliarde, față de numai $191 miliarde în 2007. Nu demult, prim-ministrul indian, Manmohan Singh, declara că amenințarea cea mai mare la adresa securității țării o constituie trupele de guerilă maoiste și mișcările de protest din zonele cele mai sărace ale Indiei.
România este prezentă în topul Forbes cu trei miliardari. Primul este Dinu Patriciu (locul 437 la general), cu o avere de $2,2 miliarde, urmat de Ioan Niculae cu $1,1 miliarde (locul 880) și de Ion Tiriac, cu $1,0 miliarde (locul 937-1011). Averile acestora au fost constituite, în general, după modelul rus.

Averea totală a clasei conducătoare globale s-a menținut la peste $3,5 trilioane, fiind practic la același nivel din 2007. Altfel spus, 0,00000001% din omenire, deține mai mult decât 3 miliarde de oameni. Mai mult de jumătate dintre actualii miliardari provin din doar trei țări: SUA (403, față de 415 în 2007), Germania (53, față de 55 în 2007) și Rusia (62, față de 53 în 2007).

Printre cele mai noi, tinere și expansioniste grupuri de miliardari, oligarhia rusă se remarcă prin începuturile sale rapace. Mai mult de două treimi dintre actualii miliardari ruși au început să-și adune averile în jurul vârstei de 25 de ani. În timpul infamei decade a anilor ’90, sub conducerea autoritară a lui Boris Elțîn și a consilierilor săi economici, Anatoly Chubais și Yegor Gaidar, întreaga economie rusă a fost scoasă la vânzare pentru un ‘preț politic‘, care era mult sub valoarea reală. Fără excepții, transferurile de proprietate au fost realizate prin tactici gangsterești și asasinate, furturi uriașe, acapararea resurselor statului și manipulări ilegale ale acțiunilor. Viitorii miliardari au deposedat statul rus de fabrici, companii de transport, companii din domeniile cărbunelui, gazelor, petrolului, oțelului și din alte domenii valorând peste un trilion de dolari. Citește în continuare

Gardianul corupt al Chinei 2/2

Imagine – Wikimedia Commons. Autor: Fioshoot

Black Box afirmă că plângerile publicului privind oficialii corupți au fost unul dintre factorii luați în considerare de conducerea CCCD atunci când au luat decizia de a lansa o investigație. Alți factori sunt soliditatea dovezilor, a posibilității de aflare de dovezi noi, a rolului suspectului în guvern și, mai important, a puterii sale politice. Decizia este una politică, la fel de mult precum este și una legală.
În cazul lui Wang Huayuan, CCCD din Beijing a intenționat să-l ridice pentru un interogatoriu încă din 2006, dar a hotărât împotriva acestui fapt, deoarece înalții oficiali credeau că acest lucru va afecta serios imaginea publică a instituției, dacă un astfel de membru important va fi reținut. Wang a fost secretar al partidului în cadrul CCCD în două dintre cele mai importante provincii chineze, Guangdong și Zhejiang, participând la întrunirile naționale ale organizației ca membru în comitetul de conducere.

Cartea susține că CCCD nu se poate atinge de membrii conducerii naționale și de familiile acestora. „Acești prințișori nu trebuie să se teamă de închisoare. Își pot vedea de afaceri liniștiți. Dar, această protecție nu se extinde și la prințișorii provinciali sau de la nivel de oraș. Părinții pot ajunge la închisoare pentru crimele copiilor.” Citește în continuare

Gardianul corupt al Chinei 1/2

Vedere nocturnă de pe Victoria Peak. Imagine – Wikimedia Commons. Autor: Diliff

Recent, la Hong Kong a fost publicată o carte rară, intitulată Black Box, care dezvăluie o imagine a Chinei diferită de cea oficială. O țară coruptă și al cărei gardian anti-corupție, CCCD, este tocmai vârful corupției.
Rolul CCCD este acela de a rezolva problema corupției. Dar, acum, însăși CCCD a devenit un focar de corupție,” scrie în prefața cărții despre CCCD. Aceasta dezvăluie că CCCD operează fără a fi supravegheată, deține un buget nelimitat, nu răspunde nimănui și este folosită de liderii politici ca o armă pentru a-și ataca oponenții, precum și dizidenții politici.

Pe 12 ianuarie 2009, un grup de bărbați a intrat în sediul Ministerului Securității Publice din Beijing și s-au îndreptat către biroul lui Zheng Xiaodong, ministru adjunct (un fel de secretar de stat de pe la noi) și al zecelea în ierarhia poliției naționale. L-au arestat și l-au escortat, printre colegii săi șocați, către o dubă ce aștepta afară.
Aceștia erau oficiali ai Comisiei Centrale de Cercetare Disciplinară (CCCD) a Partidului Comunist, cel mai puternic organ de cercetare al Chinei, însărcinat cu stârpirea corupției și delictelor în rândurile celor 76 de milioane de membri ai partidului. Deține mai multă putere decât poliția sau sistemul judiciar. Citește în continuare

O idee pentru ministerul de finanțe: impozitul pe venituri ilegale

În România, trăiește o categorie aparte de cetățeni; una care înregistrează venituri (și chiar unele consistente) fără să plătească măcar un leu impozit pentru acestea. Îi vedem peste tot, mai ales prin fața blocurilor din anumite cartiere din orașele țării. Mulți au un nivel de trai mult peste medie și-l afișează cu nonșalanță. Ce face Fiscul în acest timp? Se face că nu observă. Mă rog, nu prea are nici mijloacele legale pentru a interveni (din câte știu eu).
Cum ar putea statul să-i taxeze pe acești cetățeni? Simplu: se dă o lege care prevede un impozit minim pentru persoanele care nu au venituri declarate, dar cu toate acestea mănâncă, beau, fumează, plătesc facturi etc. Unii ar putea răspunde că o astfel de lege i-ar afecta și pe unii din mediul rural, care chiar sunt lipsiți de mijloace. Aici va fi treaba Fiscului să facă diferența; de a identifica acele cazuri sociale.
Iată și un exemplu al modalității în care s-ar putea calcula un astfel de impozit: se ia cazul cetățeanului X, care nu are venituri declarate, dar deține o mașină, o motocicletă și duce un trai pe care cei mai mulți cetățeni ai României l-ar considera îndestulat. Fiscul demarează o anchetă și îi cere cetățeanului X să prezinte facturile pe care le-a plătit în ultimele 12 luni și îi cere dovada veniturilor. Cum astfel de persoane se aseamănă, respectivul nu poate spune că îi dă mama bani din pensie, întrucât nici mama nu are pensie. Nu poate să spună nici că îi dă bani un amic/rudă, pentru că nici amicul/ruda respectiv/ă nu are venituri legale. Așadar, Fiscul ajunge la concluzia că sursa acestor venituri este una ilegală. Adună toate facturile plătite de cetățeanul X, în decursul ultimelor 12 luni [să zicem o medie de 300 RON/lună], la care adaugă o sumă minimă necesară pentru supraviețuirea zilnică a respectivului și eventual a soțului/soției și a copiilor.[Să zicem 200 RON/lună, de persoană] Suma totală a facturilor+venitul minim necesar traiului se consideră venit obținut ilegal. Astfel, respectiva familie fără venituri declarate, dar având mijloace de trai evidente, primește un impozit minim de 16% la acel venit estimat de 900 RON/lună. Se strâng astfel 144 RON/lună la buget. Dacă luăm în considerare că în România trăiesc sute de mii (probabil mai mult de un milion) de astfel de „băieți șmecheri„, este ușor de imaginat că s-ar strânge o sumă considerabilă. Dacă Fiscul ar identifica numai 100.000 de astfel de cazuri, ar veni lunar la buget peste 14 milioane de lei. Adică vreo 36 de milioane de € pe an. E mult, e puțin?
Sigur, colectarea banilor ar fi dificilă, dar aici ar trebui să intervină legea. Legea ar trebui astfel făcută încât să asigure colectarea banilor, prin amenzi în cazul refuzului prezentării facturilor (deși Fiscul are mijloace pentru a face rost de acestea); prin muncă în folosul comunității în cazul neplatei amenzilor (de ex. 8 ore/zi timp de 20 de zile pentru o amendă de 500 RON); prin solicitarea asistenței jandarmeriei sau poliției în cazul în care respectivii sunt recalcitranți etc.
Dar, asta ar însemna să existe voință politică, ca membrii guvernului să nu fie incompetenți, ca instituțiile statului să nu fie corupte șamd. Cine ar trebui să pună capăt corupției? Noi, cetățenii? Conduc oare eu statul și nu știu? Nu este asta treaba conducătorilor?
În plus, printr-o astfel de lege, care ar impozita veniturile ilegale, ar trebui ca infractorii să ofere dovezi și pentru bunurile achiziționate (case, mașini etc) și asta ar deranja mulți „oameni de afaceri” influenți. Din acest motiv, clasa politică nu va aplica o astfel de reglementare niciodată.

UBS și JP Morgan implicate într-o schemă de înșelare a contribuabililor

Mai multe firme de pe Wall Street, inclusiv Bank of America Corp., JP Morgan Chase & Co., UBS AG și serviciul financiar al General Electric Co. sunt implicate într-o conspirație de înșelare a contribuabililor.

Acuzațiile fac parte din cazul împotriva CDR Financial Products Inc. Directorii CDR au fost acuzați în octombrie 2009 pentru aranjarea unor licitații în schimbul unor recompense din partea unor firme care nu fuseseră numite anterior în documentele prezentate în tribunal.

Completările au fost făcute însă recent, dezvăluindu-se faptul că firmele în cauză sunt unele dintre cele mai puternice companii de pe Wall Street. CDR se pare că a aranjat ratele dobânzilor ale unor contracte de investiții garantate – investiții asemănătoare cu certificatele de depozit. Aceste contracte sunt de regulă vândute de către orașe și state folosindu-se fondurile strânse prin vânzarea de obligațiuni municipale. Obligațiunile municipale generează capital necesar pentru finanțarea proiectelor de infrastructură și construcții.

Dacă însă astfel de proiecte nu sunt gata de începerea lucrărilor, guvernele plasează deseori o parte din banii respectivi în contracte de investiții garantate cu scopul de a obține dobândă. Prin aranjarea ratei dobânzilor sub cele ale pieței, CDR a înșelat contribuabilii, lipsind comunitățile respective de fonduri importante pentru proiecte civice. Bloomberg informează că mita primită de la firmele care beneficiau de contractele cu dobânzi reduse era ascunsă în alte tranzacții pe care CDR le avea cu companiile respective.

Nu este prima dată când CDR se scaldă în ape tulburi – Reuters amintind că CDR a donat 100.000$ comitetului de acțiune politică al guvernatorului statului New Mexico, Bill Richardson, în 2008; cam în aceeași perioadă în care a beneficiat de un contract extrem de generos cu statul. Richarson s-a retras de pe lista scurtă a președintelui Barack Obama pentru postul de secretar pentru comerț ca urmare a acestor dezvăluiri.

Sunt absolut surprins! Capitalismul se dovedește a fi exact mocirla pe care am descris-o eu întotdeauna.

Pentru ce sunt casele?

Pentru locuit.

Ce au devenit? Proprietăți. Oportunități de investiții. În timpul boom-ului, creșterea numărului de proprietăți era văzută ca o cale de a face mai mulți bani decât puteai să obții prin muncă. Creșterea prețurilor a făcut casele prea scumpe pentru a fi cumpărate, dar împrumuturile iresponsabile au umplut repede golul. În 2008 ‘subprime’ sau ipotecile cu grad ridicat de risc au intrat într-un impas determinând colapsul multor bănci americane. Undele de șoc s-au răspândit rapid în economia globală pe măsură ce devenea clar că ipotecile „toxice” fuseseră vândute și re-vândute la „pachet” pe piețele internaționale.

Trebuie să fie așa? Nu. Contrar propagandei, a te împovăra cu o ipotecă nu este singura cale către fericire. Casele sociale și alte sisteme similare pot furniza case decente pentru cei care nu își permit să cumpere o casă sau pentru care cumpărarea nu are rost – printre care, dacă nu ar exista specula imobiliară, s-ar număra probabil majoritatea cetățenilor. Nu toate societățile au înregistrat un boom al proprietăților precum cel din SUA și Marea Britanie. Țări cum ar fi Germania au, în general, un sector decent al închirierilor. Citește în continuare