• OPRIȚI RĂZBOIUL!
  • ATENȚIE!

    Acest blog este un pamflet. Personajele care apar în postări sunt absolut imaginare și orice asemănare cu persoane și întâmplări reale este accidentală și neintenționată.
  • Arhive

  • Top click-uri

    • Niciunul
  • Blog Stats

    • 90.586 hits
  • Quote:

    Be wiser than other people, if you can, but do not tell them so.
  • Spam blocat

O țară și o conductă

Astăzi, președintele Turkmenistanului, Kurbanguly Berdimuhamedov, se va întâlni cu președintele pakistanez Asif Ali Zardari, președintele afgan Hamid Karzai și cu ministrul petrolului și gazelor naturale din India, Murli Deora, pentru a se pune de acord cu privire la construcția unei noi conducte uriașe de transport a gazelor naturale. Conducta ar urma să aprovizioneze cu gaze naturale Pakistanul și India. Principalul obstacol în calea acestei încercări îl constituie securitatea acesteia: conducta va parcurge 735 de kilometri pe teritoriul Afganistanului, inclusiv provinciile paștune Helmand și Kandahar, considerate drept fortărețele talibanilor.

Cu toate că au existat discuții cu privire la îngroparea unor secțiuni ale conductei și la angajarea localnicilor să o păzească, chestiunea esențială rămasă nerezolvată este modul în care o posibilă pace cu talibanii ar afecta această înțelegere. Un astfel de acord de pace se află în curs de negociere de mai multe luni, folosindu-se metode indirecte de a stabili un dialog cu Quetta Shura, înaltul comandant taliban.

Această mișcare reprezintă o dezvoltare semnificativă pe tabla de șah din Asia Centrală, cu fosta republică sovietică a Turkmenistanului în prim plan; aceasta dând impresia că dorește să se îndepărteze de Moscova, în căutarea unor noi piețe pentru desfacerea energiei în Asia de Sud. Șansele acestei tentative depind însă de rezultatul final din războiul din Afganistan.

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială

[Articolul complet, pentru cei care au foarte mult timp liber.]
***Introducere

În prima și a doua parte a acestui eseu a fost analizată strategia geopolitică a SUA și NATO după căderea Uniunii Sovietice, pentru expansiunea imperiului american și prevenirea nașterii unei noi superputeri, înfrânând Rusia și China. Această parte examinează implicațiile acestei strategii în ultimii ani; ca urmare a apariției unui nou război rece, alături de analiza războiului din Georgia, de tentativele de schimbare a regimului din Iran, lovitura de stat din Honduras, extinderea teatrului de război afgano-pakistanez și propagarea conflictului în Africa Centrală. Această evoluție a noului război rece și a războaielor regionale duc lumea mai aproape de un nou Război Mondial. Pacea este posibilă numai dacă uneltele și motoarele imperiilor sunt distruse.

*** Europa de Est: Linia întâi a noului război rece

În 2002, ziarul The Guardian informa că, “Acumularea de forțe militare americane în fostele republici sovietice din Asia Centrală crește temerile la Moscova că Washingtonul exploatează războiul din Afganistan cu scopul de a stabili o prezență militară permanentă în regiune.” În plus, “Construcția grabnică a bazelor militare ale SUA trage semnale de alarmă și la Beijing.”[1]

În 2004, apăreau informații care indicau că strategia americană “are scopul poziționării forțelor SUA de-a lungul ‘arcului de instabilitate’ care trece prin Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală și Asia de Sud-Est. În aceste părți ale lumii – în general săracă și instabilă – conducătorii militari văd apariția viitoarelor conflicte majore care ar putea amenința interesele SUA.”[2]

În 2005, se afirma că au loc negocieri între SUA și Polonia din anul 2002, alături de alte țări, “asupra posibilității înființării unei baze europene pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.” În plus se mai preciza că, “o astfel de bază nu s-ar fi putut imagina înainte ca Polonia să se alăture NATO în 1999.”[3] Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 10/10

*** Somalia

În mai 2006, Washington Post informa că Statele Unite au “sprijinit în secret lorzii războiului seculari care au purtat lupte aprige împotriva grupărilor islamiste pentru controlul capitalei somaleze, Mogadishu.”[127]

În decembrie 2006, Etiopia, sprijinită masiv de SUA, a invadat și ocupat Somalia, îndepărtând guvernul islamist. Sprijinul american pentru operațiuni s-a bazat pe afirmațiile că Somalia era un sanctuar pentru teroriștii aparținând Al-Qaeda. Însă, acest lucru s-a transformat într-o insurecție. Wired Magazine informa în decembrie 2008 că, “De mai mulți ani, armata SUA a dus un război acoperit în Somalia, folosind nave, drone și trupe speciale pentru destrămarea grupărilor suspectate de terorism și apelând la ajutorul Etiopiei pentru propulsarea la putere a unui guvern ‘de tranziție’ pro-american.”[128]

Cu toate acestea, există mai mult în această poveste decât lupta împotriva “teroriștilor.” Războiul civil făcea ravagii în Somalia încă din 1991, creând destabilizare și instabilitate politică. ONU a intervenit între 1992 și 1995, iar Statele Unite au trimis Forțele Speciale în 1993. Așa cum dezvăluia Los Angeles Times în 1993, “patru companii petroliere americane majore stau în umbră pe o avere în perspectivă, prin concesiunile exclusive ce vor fi exploatate și zecile de milioane de acri de teren în Somalia.” Potrivit articolului, “aproape două treimi din Somalia fusese alocată giganților petrolieri americani Conoco, Amoco, Chevron și Phillips în anii dinainte ca președintele pro-american al Somaliei Mohamed Siad Barre să fie răsturnat și națiunea să se scufunde în haos, în ianuarie 1991.”

Mai mult:

Conoco Inc., singura corporație multinațională care a mai avut un sediu funcțional în Mogadishu, în ultimii doi ani de anarhie națională, a fost direct implicată în cadrul rolului pe care l-a avut guvernul SUA în cadrul efortului umanitar condus de ONU. Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 9/10

*** Africa și AFRICOM

În timpul Războiului Rece, Africa a fost un câmp de bătălie imperialist între URSS și SUA-NATO, a căror scop era controlul asupra zonelor strategice bogate în resurse. După colapsul Uniunii Sovietice, influența Rusiei în Africa s-a risipit, iar odată cu asta a apărut lupta neo-imperialistă între puterile occidentale pentru controlul punctelor strategice cheie. Acum, marea bătălie din Africa se dă între puterile NATO, în principal Statele Unite, și China, care a înregistrat o creștere exponențială a influenței sale pe continent.

Anii ’90 au fost martorii genocidului din Rwanda, un eveniment crucial pentru Africa, care a fost, de fapt, o luptă între Franța și Statele Unite pentru amplasarea strategică a Rwandei. Banca Mondială și FMI au pregătit terenul pentru conflict, creând condițiile economice care au exacerbat tensiunile inter-etnice care datau din era colonială. Între timp, Statele Unite, prin intermediul statului Uganda, au finanțat operațiunile militare și au pregătit Frontul Patriotic Rwandez (RPF), care a efectuat operațiuni militare în Uganda și Rwanda. Războiul civil a durat din 1990 până în 1993, Statele Unite finanțând toate părțile implicate în conflict. În 1994, RPF a doborât avionul care-i transporta pe președinții Rwandei și Burundi, lucru care a declanșat genocidul. După genocid, marioneta americană Paul Kagame a devenit președintele Rwandei.[117]

Ca urmare a acestor evenimente, Statele Unite au două protectorate în Africa Centrală, Uganda și Rwanda, ambele având graniță comună cu Republica Democrată Congo. Aceasta reprezintă adevărata țintă a SUA în regiune. Atât în Rwanda, cât și în Uganda, au fost finanțate operațiuni militare și au fost pregătite trupe paramilitare de către Statele Unite, pentru a pătrunde în R.D. Congo, care apoi a devenit teatrul unui război civil. În acest timp, corporații occidentale (în principal americane și canadiene) jefuiau resursele bogate ale țării, în vreme ce milioane de civili congolezi mureau în război.[118] Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 8/10

*** Teatrul de război Afganistan-Pakistan

La câteva zile de la preluarea funcției de președinte, Barack Obama a autorizat un atac cu rachete în Pakistan, care a ucis mai mulți civili. Obama a continuat cu această strategie, la fel ca Bush, care în iulie 2008, a “autorizat C.I.A. și Joint Special Operations Command să facă incursiuni la sol în Pakistan.”[109] Acest lucru a stabilit tendința pentru strategia SUA în regiune, în special în ceea ce privește relația cu Afganistan și Pakistan.

La sfârșitul lunii martie a anului 2009, Barack Obama a anunțat planurile sale pentru o nouă strategie în Afganistan și Pakistan, care urma să fie o strategie combinată. Ca parte a acestei strategii, cunoscută ca strategia AfPak, “mai multe trupe americane, civili și bani vor fi necesari,” și “Obama a pledat pentru intensificarea concentrării SUA asupra Pakistanului.” Mai mult, Obama a anunțat la sfârșitul lui martie că, “va trimite 4.000 de militari americani, pe lângă cei 17.000 adiționali aprobați deja” în februarie, “pentru a lucra pe post de instructori și consilieri pe lângă armata afgană, alături de sute de civili și diplomați care să ajute la îmbunatățirea guvernarea și economia țării,” aducând numărul total al trupelor americane la 60.000.[110]

În 2009, a avut loc un eveniment major în cercurile militare, fiind una dintre puținele ocazii în ultimii 50 de ani când un general american în vreme de război era demis de la conducerea trupelor. În mai 2009, secretarul apărării Robert Gates l-a demis pe comandantul operațiunilor din Afganistan spunând că are nevoie de “gândire proaspătă” și “ochi proaspeți” în Afganistan. Gates “a recomandat ca președintele Obama să-l înlocuiască pe McKiernan cu un comandant veteran al Special Operations, gen. lt. Stanley A. McChrystal.” Așa cum informa Washington Post, McKiernan, generalul demis de Gates, “era considerat oarecum prudent și cu o gândire convențională.”[111] Cumva s-a întâmplat asta deoarece McKiernan nu considera strategia AfPak ca fiind o opțiune viabilă; că era un lucru “imprudent”? Citește în continuare

Cekiști sovietici, pumnul slav și declarația comună Medvedev-Ianukovici asupra Transnistriei

Președintele Rusiei, Dmitri Medvedev, și omologul său ucrainean, Viktor Ianukovici, au emis o declarație comună asupra conflictului din Transnistria în timpul vizitei lui Medvedev de pe 17 mai la Kiev.(www.kremlin.ru).
Evenimentul a concis, accidental, cu celebrările prilejuite de aniversarea ministerului transnistrean de securitate (fosta filială a KGB) din Tiraspol [acum subordonat FSB-ului]. Propusă de partea rusă și acceptată, cu modificări minore, de partea ucraineană, declarația comună pare destinată menținerii impasului asupra negocierilor pentru o reglementare politică a conflictului din Transnistria.
Medvedev și Ianukovici “au subliniat rolul major stabilizator al trupelor de pace [rusești] existente.” Aceștia s-au declarat în favoarea “transformării acestora într-o operațiune de garantare a păcii sub egida OSCE, în contextul unei reglementări (politice) în Transnistria, la care suntem gata să participăm în mod activ.”

Inițial, Moscova ceruse ca reglementarea politică să fie sincronizată cu retragerea trupelor rusești; dar apoi și-a modificat cererile, pas cu pas. În loc ca trupele să fie retrase, Rusia vrea ca acestea să rămână, redenumite din trupe de menținere a păcii în trupe de garantare a păcii, până o reglementare politică va fi realizată. Moscova ar accepta o cosmetizare internațională a contingentului de trupe în schimbul legitimării acestora de către OSCE. Și va insista (cu Ucraina de mână) pe “participarea la aceasta în mod activ” astfel încât să minimalizeze participarea internațională într-un astfel de contingent. Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 7/10

*** America Latină nu este uitată: Lovitura de stat din Honduras

Evenimentele recente din America Latină trebuie privite într-un context imperialist pentru a înțelege cât de cuprinzătoare și de vastă este strategia imperialistă a SUA și NATO. În timp ce ochii lumii și ai mass-media era ațintiți asupra Iranului, un alt eveniment avea loc în America Latină, care a fost aproape ignorat de media internațională.

Pe 28 iunie 2009, armata din Honduras l-a răpit pe președintele țării și l-a trimis în exil. Poziția oficială a fost că lovitura de stat a avut loc după ce președintele Hondurasului, Manuel Zelaya, a încercat organizarea unui sondaj, în vederea pregătirii unui referendum pentru modificarea constituției. Curtea Supremă a emis, în secret, un mandat de arestare pentru Zelaya pe 26 iunie, “acuzându-l de trădare și abuz de putere.”[99] Armata a pătruns în casa acestuia, două zile mai târziu, urcându-l într-un avion și exilându-l în Costa Rica, iar în aceeași zi Congresul țării a votat pentru îndepărtarea lui Zelaya, înlocuindu-l cu purtătorul de cuvânt al Congresului, Roberto Micheletti.

Zelaya era un aliat apropiat al președintelui venezuelan Hugo Chavez, precum și al celui bolivian Evo Morales; ambii fiind liderii populiști ai noii mișcări de stânga din America Latină și care se opun hegemoniei americane și intereselor occidentale în regiune. Hugo Chavez a afirmat că lovitura de stat este mâna Statelor Unite, iar clasa conducătoare din Honduras a participat la aceasta și “a transformat Hondurasul într-o republică bananieră, o bază politică, militară și teroristă pentru imperiul nord-american.”[100]

New York Times informa că administrația Obama a fost “surprinsă” de lovitura de stat, “dar, au declarat de asemenea că au lucrat de câteva zile încoace pentru a încerca să stopeze o criza politică în Honduras, pe măsură ce confruntarea între președintele Zelaya, care dorea mărirea duratei mandatului prezidențial, și armată părea să escaladeze.” Mai mult, “Statele Unite au de mult timp legături solide cu armata Hondurasului și a ajutat la pregătirea forțelor armate din această țară.” Se spunea în continuare că secretarul de stat Hilary Clinton l-a vizitat pe Zelaya pe 2 iunie, iar Statele Unite considerau că planurile lui Zelaya de reformare a constituției erau o “idee proastă.” Ambasadorul SUA în Honduras a avut discuții cu oficiali din cadrul armatei unde “s-a vorbit despre modul în care îl vor îndepărta pe președinte de la putere, cum vor proceda pentru a-l aresta și pe baza cărei autorități puteau face asta.”[101] Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 6/10

*** Schimbarea regimului din Iran: Protestele în urma alegerilor din 2009

Evenimentele anului 1953 au prezentat o matriță pentru protestele care au urmat alegerilor iraniene din 2009, o încercare de “revoluție de catifea” în Iran, derivată de asemenea din “revoluțiile colorate” din statele post-sovietice din Europa de Est [Vezi: Drumul către pierzanie – Revoluțiile colorate și originile celui de-al III-lea război mondial]. Teza autorului acestui eseu este că revoltele de după alegerile din 2009 din Iran au fost un complot anglo-american menit să orchestreze schimbarea regimului în Iran. Scopul era aducerea la putere unui lider pro-american (în măsura în care așa ceva poate exista în Iran) și astfel de exercitare a influenței economice, politice și strategice a SUA asupra Iranului. Urmând stratagema “revoluțiilor colorate” finanțate de SUA în fostul bloc sovietic, cu ajutorul masiv al CIA, și asemănătoare cu lovitura de stat din 1953, conspirația a eșuat în cele din urmă.

În vreme ce lovitura de stat din 1953 a dezvăluit eșecul CIA de a manipula media americană, revoltele din 2009 au fost un mare succes al manipulării mediatice americane; însă, ironic, a fost tocmai concentrarea pe acest succes triumfător cea care a împiedicat succesul final al complotului. Percepția populară americană asupra unor alegeri ilegitime și a opresiunii politice a fost suficientă să fie obținut sprijinul pentru schimbarea regimului, dar nu și să schimbe efectiv regimul. Așadar, într-o ironie amară pentru SUA, eșecul loviturii de stat din 1953, a devenit succesul conspirației din 2009; în timp ce succesul loviturii din 1953, a devenit eșecul conspirației din 2009. S-a întâmplat doar că succesul loviturii din 1953 a fost că… a funcționat.

În noiembrie 2008, media iraniană a informat că, “Washingtonul face eforturi înverșunate pentru orchestrarea unei ‘revoluții de catifea’ în Iran.” Fostul ambasador iranian la ONU a declarat că, “Washingtonul conspiră pentru instigarea la discordie între iranieni, pentru a răsturna guvernul de la Teheran.”[74] Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 5/10

*** Schimbarea regimului din Iran: O privire retrospectivă în anul 1953

Pentru a înțelege natura “promovării democrației” în Iran de către America și Marea Britanie, este important să examinăm practicile istorice ale acestora privind “democrația” în Iran. Mai exact, evenimentele anului 1953 prezintă o imagine foarte semnificativă, în care Statele Unite au orchestrat prima lor lovitura de stat într-o țară străină, cu ajutorul Marii Britanii, care avea interese petroliere majore în Iran. Primul guvern ales democratic în 1951, condus de Mohammad Mosaddeq (Mosaddegh), a anunțat naționalizarea Companiei Petroliere Anglo-Iraniene (redenumită mai târziu British Petroleum), care deținea monopolul asupra petrolului iranian Acest lucru, în mod natural, i-a înfuriat pe britanici, care, în 1952, i-au convins pe americani să-i ajute la ticluirea unui complot de răsturnare a guvernului iranian.

Ideea răsturnării guvernului iranian a luat naștere în Anglia, dat nu a durat mult ca CIA să fie convinsă să lanseze o operațiune comună cu SIS. Documentele guvernamentale făcute publice au dezvăluit că “agenții CIA care au orchestrat lovitura de stat din Iran au lucrat direct cu ofițeri regaliști din armata iraniană, au ales înlocuitorul premierului, au trimis o suită întreagă de mesageri pentru a-i ridica moralul șahului, au regizat o campanie de atentate cu ajutorul unor iranieni care se prezentau drept membri ai partidului comunist și au postat numeroase articole și caricaturi în ziare.” Strategia avea scopul de sprijinire a unui general iranian și a șahului cu ajutorul finanțării și activelor CIA, pentru răsturnarea lui Mossadeq, “mai ales dacă această combinație va fi capabilă să scoată mulțimi de oameni pe străzi.”[67] Citește în continuare

Drumul către pierzanie – Un nou război pentru o nouă ordine mondială 4/10

*** Schimbarea regimului din Iran

A existat, pentru mulți ani, o sciziune în cadrul administrației lui George W. Bush cu privire la politica SUA față de Iran. Pe de o parte, se afla linia dură neo-conservatoare, condusă de Dick Cheney, cu Donald Rumsfeld la Pentagon; care insista de mult pentru o confruntare militară cu Iranul. Pe de altă parte se afla secretarul de stat Condoleezza Rice, care dorea o abordare diplomatică sau “lină” față de Iran.

În februarie 2006, Condoleezza Rice a prezentat Senatului SUA noua strategie privind Iranul, “accentuând uneltele așa-numitei diplomații line. Aceasta a cerut constituirea unui fond pentru finanțarea grupărilor pro-democrație și a organizațiilor culturale și educaționale, pe lângă extinderea finanțării pentru transmisiunilor radio, de televiziune, pe internet și prin satelit, care devin tot mai populare printre tinerii iranieni.” Rice a adăugat că, “vom lucra pentru sprijinirea aspirațiilor poporului iranian pentru libertate în țara lor.” Există trei aspecte principale ale programului: “Extinderea televiziunilor și radiourilor independente”; “Finanțarea grupurilor pro-democrație,” care “va ridica interdicția finanțării din partea SUA a ONG-urilor iraniene, sindicatelor, grupurilor pentru drepturile omului și candidaților opoziției”; și “sporirea schimburilor și cooperării culturale și educaționale,” care “va ajuta la plata școlarizării studenților iranieni în cadrul universităților americane.”[52]

Acest lucru a marcat o schimbare semnificativă în cadrul politicii externe americane față de Iran, care a avut efectul de a face situația internă a Iranului “mai intensă,” sau așa cum s-a exprimat un expert, “acesta este lucrul care poate răsturna acest regim.” Un alt expert a estimat că dacă strategia va eșua, “am irosit banii, dar mai rău decât asta, am ajutat la discreditarea grupărilor legitime de opoziție, ca trădători care au primit bani de la inamic pentru subminarea interesului național al Iranului.”[53]

În martie 2006, a fost constituit Iraq Study Group, un grup de înalți diplomați și strategi de elită pentru reexaminarea politicii SUA față de Irak și, în linii mari, față de Iran. Acesta a propus o atitudine maleabilă față de Iran, iar unul dintre membrii grupului, Robert Gates, fost director al CIA, a părăsit grupul în noiembrie 2006 pentru a-l înlocui pe Donald Rumsfeld în funcția de Secretar al Apărării. Cheney a luptat pentru a-și menține aliatul la Pentagon, dar a eșuat nu numai în a face asta, ci și în a preveni ca Robert Gates să îl înlocuiască.[54] Citește în continuare