• OPRIȚI RĂZBOIUL!
  • ATENȚIE!

    Acest blog este un pamflet. Personajele care apar în postări sunt absolut imaginare și orice asemănare cu persoane și întâmplări reale este accidentală și neintenționată.
  • Arhive

  • Top click-uri

    • Niciunul
  • Blog Stats

    • 90.319 hits
  • Quote:

    Be wiser than other people, if you can, but do not tell them so.
  • Spam blocat

Este România condusă de către psihopați?

Răspunsul este unul fără echivoc: DA. Cine sunt aceștia? Îi vedem aproape zilnic în mass-media. Sunt aceiași indivizi care din patru în patru ani vin și vă cer voturile. Aceiași oameni care vă mint în față, recunosc uneori că au mințit și totuși continuă să ocupe aceleași funcții, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Simptomele psihopatiei includ lipsa conștiinței sau sentimentului de vinovăție, lipsa empatiei, egoismul, minciunile patologice, încălcarea repetată a normelor sociale, lipsa de respect pentru lege, emoțiile superficiale și un trecut dominat de înșelarea celor din jur. Majoritatea acestor simptome sunt manifestate de către toți politicienii din România.
Desigur, nu toți dintre aceștia sunt psihopați clinici, unii sunt doar niște indivizi fără caracter, aflați în urmărirea propriei îmbogățiri și atât. Psihopații clinici sunt dificil de identificat în absența unui test psihiatric. Există un test care se numește „Calcularea coeficientului de deteriorare intelectuală.” Acesta ar trebui să devină obligatoriu pentru cei care ocupă funcții publice. Testul constă în verificarea aptitudinilor verbale și aptitudinilor de performanță, prin care un viitor psihopat este detectat încă din perioada adolescenței.
Procedeul de calcul este următorul:

1. Se totalizează notele standard ale subtestelor care, „țin cu vârsta”; – Informație, Vocabular, Completare imagini și Asamblare (reprezentând grupa A).

2. Se totalizează notele standard ale subtestelor care „nu ţin cu vârsta”; – Raționament aritmetic, Memorie, cifre, Cuburi, Cod (reprezentând grupa B).

3. După formula \frac{A-B}{A} se calculează coeficientul de deteriorare psihometrică. Citește în continuare

Președintele și Armata celor 16 maimuțe

Mărturisesc că nu am urmărit televiziunile de știri în ultima săptămână, perioada marii remanieri guvernamentale. Totuși, mi-au trecut prin fața ochilor câteva idei regurgitate de către unii analiști și de o parte a presei. Cea mai cretină dintre toate mi s-a părut cea referitoare la răceala dintre Cotroceni și… Palatul Victoria. Ce? Preluând o idee clocită de fanii lui Super-Băse, se vehiculează teoria că domnul Boc nu mai ascultă de șeful său. Am anticipat o astfel de desfășurare încă de anul trecut, că admiratorii lui TB vor spune că Băse’ vrea, dar nu-l lasă Boc și baronii din partid. [Vezi aici] Asta este cea mai mare prostie pe care au auzit-o! EB nu a părăsit niciodată linia trasată de șeful său și nici n-o va face vreodată. Nu știu care este ascendentul moral al lui TB asupra lui Boc și nici nu vreau să știu. Ceea ce este indubitabil, este că relația dintre aceștia nu s-a schimbat deloc în decursul celor doi ani de guvernare. Și nu există indicii că acest lucru se va întâmpla în viitorul apropiat.
O altă teză vehiculată, printre alții, și de un individ care citește din ziare la un post de televiziune reacționar, este aceea că între TB și un grup format din trei miniștri (faimoșii „trei iezi„) ar exista disensiuni. O altă gogomănie, ușor de sesizat dacă privești în trecut și chiar în acțiunile din prezent. Retragerea strategică a doi dintre aceștia, precum și numirea recentă a Ancăi Boagiu (prietenii știu de ce!) la transporturi confirmă faptul că guvernul și acțiunile acestuia sunt coordonate de TB. Înțepăturile lui TB la adresa celor trei fac parte din aceeași campanie de delimitare a tătucului de guvern, de parcă nu l-ar fi pus dumnealui cu propriile mânuțe. Încă nu am deslușit sensul acestei campanii bizare orchestrate de TB. Nu sunt sigur nici dacă această strategie este rodul minții dumnealui sau a unui consilier vizibil sau din umbră. Probabil îi aparține. O explicație, pe care am folosit-o deseori în discuțiile cu cunoscuții, este aceea a unor probleme mentale ale lui TB. Această instabilitate, care lămurește și ieșirile emoționale destul de dese, clarifică toate acțiunile politice ilogice de până acum ale lui TB.
Totuși, nu înțeleg de ce preferă TB să susțină această mascaradă. De dragul aparențelor? Nu ar fi mai simplu să concedieze întregul guvern și să-l înlocuiască cu 16 maimuțe? Ar fi mai simplu pentru dânsul și mai ieftin pentru bugetul și așa sărac al țării. În plus, ar fi un subiect senzațional pentru presa mogulilor.

DECLARAȚIE: Această postare este un pamflet și trebuie tratată ca atare. Orice asemănare cu personaje și întâmplări reale este pur accidentală.

Kosovo – O decizie cu repercusiuni

Curtea Internațională de Justiție de la Haga a hotărât, cu un vot de 10-4, că independența provinciei sârbe Kosovonu contravine legislației internaționale.” Decizia curții este cel puțin una bizară, având în vedere că o astfel de independență, declarată unilateral, este fără precedent în lume. Toate celelalte cazuri anterioare, de la România anului 1877 până la Slovenia, Croația și Bosnia-Herțegovina anilor 1990 sau la Timorul de Est, au făcut obiectul unor tratate internaționale, iar independența acestora a fost recunoscută inclusiv de către statul de care s-au separat.
Este încă o dovadă a faptului că și Curtea Internațională de Justiție, la fel ca alte instituții ale ONU, acționează după alte principii, decât cele ale respectării legii.
Decizia de la Haga va declanșa evenimente subsecvente, din România, până în Slovacia și Spania. Posibil, extrem de violente. Mâna Statelor Unite este extrem de lungă, iar actuala decizie luată de Curtea Internațională de Justiție este doar un alt pas în direcția obiectivului american de a șicana și, în final, de a încercui Rusia.

Rămâne de văzut dacă autoritățile române vor avea curajul de a nu recunoaște independența Kosovo, sfidând astfel structurile occidentale din care fac parte, considerând preeminent interesul național. Dar sincer, mă îndoiesc de verticalitatea marionetelor care ne conduc țara. Totuși, o astfel de recunoaștere din partea României, ar însemna sfârșitul statului „național unitar” român. Pentru că, după un astfel de gest, România nu mai poate să refuze autonomia/independența Ținutului Secuiesc pentru niciun motiv. Nu contează că situația este diferită, că Ținutul Secuiesc se găsește izolat în mijlocul țării etc. Autonomia Ținutului Secuiesc și posibila independență pe viitor au devenit acum o chestiune de „când.” Chiar dacă România va refuza să recunoască independența Kosovo, răul este făcut. Minoritățile naționale de pretutindeni au acum un precedent; organizează un referendum local și gata: independență! [Desigur, acest lucru este valabil numai pentru tările mici, pentru că – nu-i așa? – democrație, dar nu pentru căței.]
Țările occidentale continuă să practice un dublu standard și în această privință. Cu ce diferă, din punct de vedere legal, cazul Kosovo de Transnistria sau de Abhazia? Pentru că și în aceste cazuri este vorba despre același lucru: declararea unilaterală a independenței de către un teritoriu locuit de o minoritate națională.

După dezmembrarea României Mari, acest popor va mai trăi o dramă teritorială, pentru că românii din Ținutul Secuiesc nu sunt rezultatul unor implantări, a unor colonii strategice, ci dimpotrivă, ceilalți sunt alogenii, puși acolo de o nație care a știut foarte bine să asimileze populațiile care s-au aflat sub stăpânirea sa.

* Legături externe:

Asigurarea obligatorie a locuinței – Numai în România?

Recent, în România, a intrat în vigoare legea privind asigurarea obligatorie a locuinței, după câțiva ani de tărăgănări și negocieri cu companiile de asigurări. Personal mi se pare o încălcare a drepturilor cetățenești, această obligativitate de asigurare a locuinței, mai ales dacă ai deja o asigurare. Adică, nu este precum în cazul autovehiculelor; faptul că nu ai asigurare nu dăunează cu nimic vecinilor. Atunci când vin inundațiile nu îți apa casa și o lovește de casa vecinului, provocându-i daune.
Curios, am căutat informații să văd dacă și alții au astfel de asigurări obligatorii. Marea Britanie, cea mai veche democrație, nu are așa ceva [Vedeți aici: ukqna.com] Nici Statele Unite nu își obligă cetățenii să-și asigure casele. [Vedeți aici: city-data.com] Totuși, recent – după dezastrul provocat de uraganul Katrina – legislativul american a promovat o lege care prevede obligativitatea asigurării locuințelor situate în zone inundabile. [Vedeți aici: dailyme.com și aici: www.thetelegraph.com] Desigur, locuințele aflate sub ipotecă sau achiziționate prin credit bancar pot avea, la cererea creditorului, prevăzută obligativitatea unei asigurări pentru anumite riscuri. [Vedeți aici: www.newsnet5.com]

Totuși, am găsit o țară în care asigurarea locuințelor este obligatorie, dar numai pentru dezvoltatorii imobiliari. Țara respectivă se numește India. [Vedeți aici: www.indianexpress.com]
Nu știu dacă și alte națiuni europene au o astfel de lege, dar faptul că Statele Unite și Marea Britanie nu au, este suficient pentru mine. Legea românească pare făcută cu scopul de a umple buzunarele unor firme private de asigurări, forțând contribuabilul român să plătească o nouă taxă.

Cu câțiva ani în urmă, iată ce scria într-un articol din Ziarul Financiar: „Senatorul PSD Antonie Iorgovan, avocat, specialist în drept constituțional, afirmă că obligativitatea persoanelor de a-și încheia o asigurare pentru locuință este neconstituțională. ‘Nu există obligația de a-ți asigura bunul printre obligațiile fundamentale ale cetățeanului. Dacă statul vrea să mă asigure, este treaba lui, dar nu pe banii mei. Eu nu o să plătesc această asigurare, o să contest în justiție decizia și o să ridic excepția de neconstituționalitate. Dar sunt sigur că alții înaintea mea o vor face,’ a spus Antonie Iorgovan.” [Aici: www.zf.ro]
Neconstituțională? Și, totuși, legea a intrat în vigoare, patru ani mai târziu.
Ce spun companiile de asigurări? Se plâng de faptul că prin aceste asigurări, nu vor face prea mulți bani. Radu Mircea Popescu, consilier la MIRA, declara în 2007 că valoarea totală pentru reasigurare va fi în jurul cifrei de €3 miliarde, pentru toate cele trei riscuri majore de dezastru. Asta, în timp ce companiile vor colecta doar €150 milioane pe an. [Vedeți aici: www.money.ro] Poate, dar important este cât vor plăti efectiv aceste companii.
De exemplu, inundațiile din Moldova din 2010, care au loc „o dată la 200 de ani” au afectat aproximativ 1.000 de gospodarii. [Vedeți aici: www.napocanews.ro] Presupunând, prin absurd, că toate erau case din pământ și au fost distruse complet, asta ar însemna că suma totală care ar fi plătit-o asiguratorii ar fi fost de €10 milioane sau de €20 milioane, dacă erau case de cărămidă. Și asta „o dată la 200 de ani.” Dar să spunem că nu este o dată la 200 sute de ani, ci o dată la cinci ani. Nu știu de metode de calcul folosesc companiile, dar mie, 20 de milioane mi se pare mai puțin decât 150 de milioane. Da, sigur, dar costul reasigurării, bla-bla-bla… La final, important este cât colectezi și cât plătești efectiv, punct. €150 milioane timp de 30 de ani=€4,5 miliarde. Așadar, ce aritmetică folosesc asiguratorii? A, nu se umplu de bani peste noapte, așa cum s-au învățat toți întreprinzătorii particulari în România, după 1990?
Scopul acestei legi este acela de a degreva statul de plata unor despăgubiri/ajutoare către sinistrați. Dar, de ce mă obligă pe mine statul să-mi fac asigurare, atâta vreme cât eu nu i-am cerut nimic acelui stat? Nu vor să mai plătească ajutoare către sinistrați? Foarte bine! Să n-o mai facă! Unde este problema? Se supără electoratul? Ei, asta chiar nu mai este problema mea.
Pe cât puneți pariu că, după ce companiile de asigurări se vor vedea cu buzunarele pline, vor face lobby pe lângă autorități să construiască noi diguri, să regularizeze cursurile râurilor etc., astfel încât să nu mai plătească nimic? Decât, eventual, vreunui ghinionist căruia i-a luat foc casa.

UPDATE: Riscul de incendiu nu este acoperit de această poliță. Numai dezastrele naturale, adică: cutremurul, alunecările de teren și inundațiile. Amenda pe care o vom plăti, dacă nu ne asigurăm, este de 100-500 lei. Mai multe detalii aici: Zf.ro

O soluție pentru puterea din România

România se îndreaptă încet, dar sigur, către un dezastru economic. Aparent, nu mai există nicio soluție, iar țara se va prăbuși în curând, cu toate eforturile combinate ale Uniunii Europene, Băncii Mondiale și FMI-ului.
În aceste vremuri tulburi, o soluție care ar putea să o aplice un guvern disperat și care nu găsește altă cale de scăpare pentru deturnarea țării de pe drumul către dezastru ar constitui-o… un război. O soluție crudă și care ar duce la pierderea multor vieți, dar care în final s-ar dovedi eficace. Desigur, există două riscuri majore: ca România să piardă războiul și ca guvernul să fie înlăturat de nemulțumirile populare și de eventuala ascensiune a forțelor extremiste.

Există doar trei variante credibile în care guvernul ar putea iniția un război, iar acestea sunt următoarele:
1. Varianta Transnistria-Moldova-Rusia-Ucraina;
2. Varianta Ucraina;
3. Varianta Ținutul Secuiesc-Ungaria.
Citește în continuare

Răsturnarea ordinii constituționale

Cu toate că am încercat să evit în ultima vreme să mai comentez subiecte politice autohtone, iată că mă văd nevoit să revin cu o scurtă analiză a mocirlei din România. Motivul este constituit de recenta evoluție de pe scena politică românească, mai exact acordul cu FMI, acțiunile incoerente ale guvernului și aparenta ilegitimitate a acestuia și a întregii clase politice din România.
Mediul virtual abundă în ultimele zile de subiecte puerile și nedocumentate. Am găsit chiar un apel la referendum pentru demiterea președintelui (!). Se pare că blogosfera este la fel de nepregătită ca și membrii guvernului. Înainte de a face unele afirmații, ar trebui să-ți faci temele. Adică să știi, cât de cât, despre ce vorbești. Că doar de-asta îl avem pe nenea Goagăl.
Conform legii nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000, un referendum cu privire la probleme de interes național nu poate fi organizat decât de președinte sau de parlament. Cetățenii, chiar dacă strâng 10 milioane de semnături, nu pot face asta. Este corect așa? Sigur că nu, dar voi reveni asupra subiectului altădată.

Există unele opinii că acest guvern nu mai reprezintă voința majorității populației și că ar trebui înlocuit. Sunt doar trei posibilități pentru a face asta și anume:

1. Calea constituțională;
2. Revolta populară;
3. Lovitura de stat. Citește în continuare

Moldova și Revoluția Twitter

Moldova este una dintre republicile cele mai slab dezvoltate din fost URSS. Datorită modificărilor teritoriale nășite de Stalin, Moldova este prinsă între România și Ucraina. Sovieticii plănuiseră ca Moldova să se specializeze în producția alimentară. Cu toate acestea, economia Moldovei nu este omogenă. Infrastructura industrială a republicii a fost construită în Transnistria, o regiune populată mai ales de etnici slavi (ruși și ucraineni). Această regiune era responsabilă pentru aproximativ 40% din PIB-ul Moldovei și a fost principalul contributor uman al elitelor conducătoare ale RSS Moldovenească. Către sfârșitul Războiului Rece, Nicolae Ceaușescu a afirmat public că URSS a anexat Basarabia, indicând faptul că aceasta este o parte din România. Era un semn că România nu uitase și nu avea de gând să renunțe la readucerea Moldovei în granițele sale.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice nu a schimbat mare lucru. Economia Moldovei a rămas precară, exportând doar vinuri, fructe și alte produse agroalimentare. Moldova importă cantități mari de cărbune, gaze și petrol, deoarece nu deține depozite naturale majore de astfel de resurse. Potrivit CIA World Factbook, Moldova se află pe locul 138 într-o listă a țărilor lumii clasificate după PIB.

Transnistria și-a declarat independența față de Moldova după colapsul Uniunii Sovietice, în parte deoarece se temea că intensificarea sentimentului naționalist în Moldova va duce la unirea cu România. Secesiunea a declanșat un război între Chișinău și separatiștii transnistreni. Trupele ruse au fost desfășurate în regiune pentru a pune capăt ostilităților. De atunci, acel conflict a rămas înghețat. Cu toate acestea, prezența forțelor ruse (care se ridică la circa 3.000 de militari) a permis Transnistriei să-și păstreze independența de facto față de Moldova, chiar dacă din punct de vedere formal face parte încă din statul moldovean. Astfel, Transnistria are propriile autorități, armată, poliție, monedă, servicii publice, steag, imn național și constituție. Aproape jumătate din exporturile transnistrene sunt expediate către Rusia.

Rusia a susținut Transnistria, deoarece este locuită de un număr important de etnici ruși, loiali Moscovei. În plus, Transnistria este amplasată în estul extrem al Moldovei și, mai important, lângă granița cu Ucraina. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, micuța economie a Transnistriei este bazată pe industria grea, producția de textile și este un important coridor de tranzit al gazelor naturale și energiei electrice. Ca urmare a implicării Rusiei, Chișinăul a fost precaut pentru a nu atrage dezaprobarea Moscovei.

NATO și SUA au dorit răsturnarea regimului Voronin și înlocuirea acestuia cu unul potrivnic Moscovei. Scopul schimbării de regim era reprezentat de dorința SUA de expulzare a trupelor rusești din Transnistria, într-o încercare de a pune capăt prezenței militare ruse în Europa de Est și în spațiul ex-sovietic. Mai mult, ar fi fost un avertisment occidental pentru Rusia că orice neatenție va fi taxată în mod drastic. O Moldovă ipotetic pro-occidentală ar putea fi încorporată ulterior de către România, un membru al NATO, mutând frontiera alianței către est și evitând protocoalele ordinare de acceptare a noilor membri.

Rămâne de văzut dacă Kremlinul a fost luat prin surprindere și dacă va reacționa în vreun fel la schimbarea de regim de la Chișinău, mai ales în cazul în care noul guvern va încerca să preia Transnistria prin forță, așa cum a încercat Georgia cu Osetia de Sud în 2008. Ceea ce este clar însă, este faptul că Moscova nu dorește să fie prinsă într-un conflict care i-ar solicita resursele financiare, militare, diplomatice și politice la maximum. Totuși, factorilor de decizie ai Rusiei nu le place ce observă în Moldova, este un scenariu pe care l-au mai văzut jucându-se și altă dată. Prin urmare, presupunerea logică este că Rusia va recurge la armele specifice agențiilor de informații pentru a încerca să contracareze manevrele anti-rusești din Moldova, înainte de a lua în considerare o acțiune militară. Este prea devreme pentru a estima ce turnură vor lua acțiunile opoziției de la Chișinău. Dacă actualul guvern moldovean va supraviețui, atunci Revoluția Twitter va putea avea un efect neașteptat și nedorit. Dacă va fi așa, noii conducători ai Moldovei ar putea sfârși apropiindu-se de Rusia, subminând eforturile reale sau pretinse ale Vestului de sprijinire a forțelor anti-comuniste.

Acuzațiile Rusiei privind implicarea agențiilor occidentale și românești în evenimentele din aprilie 2009 de la Chișinău, nu au putut fi dovedite, deoarece toate operațiunile clandestine se desfășoară după principiul negării plauzibile („Dacă sunteți prinși, noi nu vă cunoaștem.”) Cu toate acestea, există fapte circumstanțiale care par să demonstreze intervenția străină. De pildă, unele instituții semi-oficiale occidentale și ONG-uri au activități la vedere în Moldova. De exemplu:

Website-ul USAID menționează că unele activități ale agenției în Moldova includ „Moldova Citizen Participation Program„, „Strengthening Democratic Political Activism in Moldova” și „Internet Access and Training Program„. Ultima este demnă de atenție, pentru că rețelele online de socializare au fost folosite pentru intensificarea activismului anti-guvernamental. Website-ul USAID precizează că „acestea [programele sale] furnizează comunităților locale accesul gratuit la internet și pregătire extinsă în toate aspectele tehnologiei informației,” precum și că „grupurile țintă includ oficialitățile locale, jurnaliștii, studenții, reprezentanții locali ai ONG-urilor, profesorii și angajații din sănătate…

Aceste exemple sunt edificatoare, dacă se ia în considerare faptul că aceste organizații au fost principalii actori în revoluțiile colorate anterioare. Asta însemnând că, atât participanții, cât și modus operandi, au rămas în mare parte neschimbate. Un participant și organizator cunoscut al Revoluției Twitter este ziarista Natalia Morar (Morari), care a lucrat la ziarul rusesc „The New Times” precum și ca secretar de presă pentru „Cealaltă Rusie,” o coaliție ciudată de grupări politice anti-Putin, care a strâns laolaltă extremiști naționaliști, comuniști și activiști pro-occidentali.

Pe scurt, luând în considerare faptele de mai sus, se pare că în Moldova a avut loc un nou episod al confruntării geopolitice dintre Rusia și Occident. Această luptă nu s-a încheiat încă, atâta vreme cât președintele Moldovei nu a fost ales de parlament, fiind numit interimar. Atunci când se va sfârși, implicațiile strategice ale rezultatului final vor trimite unde de șoc în întreaga Europă de Est și în spațiul ex-sovietic.

Pe 5 aprilie 2009, Partidul Comunist a anunțat că a câștigat mai mult de 50% din voturi și va avea din nou majoritatea în parlament cu 61 de locuri, suficiente încât să aleagă noul președinte. În ziua următoare, mii de demonstranți tineri au inundat străzile din Chișinău, pentru a protesta la rezultatul alegerilor. Mai mult de 10.000 de protestatari s-au adunat în fața parlamentului cerând repetarea alegerilor și strigând „jos comunismul” și „libertate.” Din nefericire, demonstrațiile au culminat cu atacarea biroului prezidențial și a clădirii parlamentului în ziua de 7 aprilie. Având în vedere precedentele revoluții colorate și strategia impusă de americani acestora, nu este exclus ca violențele să fi fost coordonate de agitatori și agenți aparținând FSB și guvernului comunist, pentru discreditarea demonstranților. În afara acestor manifestări violente, toate semnele unei revoluții colorate au fost prezente.

Similaritățile constau și în nemulțumirea publică în fața unei situații economice dificile, a inechității sociale și a lipsei de speranță într-un viitor mai bun, precum și într-un nivel ridicat de corupție în rândul oficialilor guvernului comunist, care s-au combinat cu concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns. Concentrarea celor mai multe activități economice în mâinile familiei și prietenilor președintelui Vladimir Voronin întregeau imaginea unui stat condus în stil mafiot. Factorii geopolitici – intimidarea din partea Rusiei și perspectiva asistenței din partea Vestului – au constituit presiuni adiționale pentru schimbare. În Moldova, la fel ca în Ucraina și în România, declanșatorul a fost organizarea alegerilor parlamentare/prezidențiale, alături de practicile frauduloase ale fostei conduceri.

Însă, există o serie de factori care diferențiază cazul Moldovei de celelalte. Mai întâi, dimensiunea fraudei electorale este neclară. Comuniștii au obținut 50 % din voturi, iar cele trei partide de opoziție au câștigat aproximativ 35% împreună.

Concurenți electorali Voturi % Mandate
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova 760.551 49,48% 60
Partidul Liberal 201,879 13,13 % 15
Partidul Liberal Democrat din Moldova 191,113 12.43% 15
Alianța “Moldova Noastră” 150,155 9.77% 11

Aceste rezultate sunt însă conforme cu sondajele preelectorale organizate de agențiile internaționale. Mai mult, OSCE, prin Office for Democratic Institutions and Human Rights, nu a înregistrat incidente sau fraude majore în rapoartele preliminare întocmite.

O a doua diferență față de revoluțiile portocalii este absența unui lider puternic de opoziție cu un program clar de schimbare. Moldova nu are un Viktor Iușcenko sau Traian Băsescu, iar declarațiile celor trei partide de opoziție au fost unele standard, la fel ca și reacția complet nesatisfăcătoare la demonstrațiile violente de la Chișinău. Unii ar putea spune chiar că se poate vedea umbra Rusiei în spatele acestor partide de „opoziție.”

În al treilea rând, chestiunea naționalistă deosebește clar revoluția din Moldova de suratele sale portocalii. Unii demonstranți au fluturat steaguri românești în timpul protestelor, iar liderii opoziției și-au exprimat opinia că Moldovei i-ar fi mai bine reunită cu România. În acest timp, președintele român Traian Băsescu a plusat, anunțând că România va acorda cetățenia română tuturor cetățenilor moldoveni care doresc asta. Până acum, mai mult de un milion de cetățeni moldoveni au înaintat cereri pentru cetățenia română la consulatele românești din Moldova. Într-o țară de patru milioane de locuitori, moldovenii care primesc cetățenia română devin implicit cetățeni ai Uniunii Europene. Liderii comuniști din Moldova au învinuit autoritățile române pentru instigarea tineretului moldovean la revoltă. Vladimir Voronin l-a expulzat pe ambasadorul României la Chișinău, închizând granița peste Prut și reintroducând regimul vizelor pentru cetățenii români.

Curtea Constituțională a Moldovei a decis renumărarea voturilor, după care comuniștii au pierdut un loc în parlament, rămânând doar cu 60; insuficient pentru alegerea președintelui. Fraudele electorale nu au fost însă dovedite, iar alegerile au rămas valide. Imposibilitatea alegerii președintelui a dus însă la dizolvarea parlamentului și organizarea de alegeri pe 29 iulie 2009. Comuniștii au obținut doar 48 de mandate, pierzând astfel și guvernarea. Însă, opoziția nu poate să aleagă un nou președinte, având numai 53 de mandate din cele 61 necesare.

Între timp, Rusia a inversat efectele revoluției portocalii din Ucraina, fiind la un pas s-o facă și în România. Situația din Moldova este fragilă, președintele țării Mihai Ghimpu, în funcție din 11 septembrie 2009, fiind în continuare interimar. Comuniștii stau la pândă, așteptând doar o oportunitate pentru a reveni la putere.

Legături externe:
* http://www.eco.md/article/4759/
* http://www.e-democracy.md/comments/socioeconomic/200507292/
* http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note15.html
* http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/electoral-news/20090407/#c1

România și Ucraina – similaritățile a două “revoluții colorate”

În noiembrie 2004, au avut loc alegeri prezidențiale atât în România cât și în Ucraina, iar învingătorii au fost candidații opoziției portocalii. Au fost câteva săptămâni de proteste stradale în iarna rece ucrainiană pentru Viktor Iușcenko, care în final au inversat rezultatul oficial al unui prim tur controversat care-l dădea învingător pe Viktor Ianukovici, protejatul Kremlinului. A fost o prezență masivă, informații în media despre fraude și exemplul Ucrainei vecine care l-au adus pe Traian Băsescu la putere, deși alegerile parlamentare au fost câștigate de PSD. La fel ca în Ucraina, alianța lui Băsescu a fost formată de două partide – Partidul Democrat (al lui Băsescu) și Partidul Național Liberal (partidul premierului Călin Popescu Tăriceanu). La fel ca în Ucraina, unde premierul Iulia Timoșenko nu a interpretat aceeași partitură ca președintele, prim-ministrul României l-a demonizat pe președinte și a preferat să coopereze cu opoziția de stânga, eliminându-și foștii aliați, Partidul Democrat, de la guvernare.

Deși după primul tur de scrutin, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, candidatul partidului de guvernământ, Adrian Năstase, avea prima poziție cu peste 40% din voturi, două zile mai târziu, candidatul opoziției, Traian Băsescu pretindea că procesul electoral a fost falsificat, cerând anularea alegerilor parlamentare și prezidențiale. Astfel, al doilea tur de scrutin a avut loc în condiții tensionate, acuzațiile de fraudă fiind la ordinea zilei. Citește în continuare

Dacă Rusia ar ataca România…

O idee vehiculată în aceste zile este aceea că, potrivit noii doctrine militare ruse, „dușmanul de la răsărit” ar putea lansa un atac împotriva României. Dmitri Medvedev a aprobat vineri această nouă doctrină militară, care identifică expansiunea NATO ca pe o amenințare națională și reafirmă dreptul Rusiei de a folosi armele nucleare, dacă existența țării este amenințată. „Crearea și amplasarea de sisteme strategice anti-rachetă care subminează stabilitatea globală,” este privită de asemenea ca o amenințare.
Într-o conferință de presă ținută tot vineri, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a spus că Rusia așteaptă „explicații exhaustive” de la americani și că regimul Mării Negre este „reglementat de Convenția de la Montreux.”

Convenția de la Montreux, semnată în 1936, permite Turciei interzicerea drep­tului de trecere a navelor de luptă străine pe vreme de război sau dacă se simte amenințată în vreun fel. Tot această convenție stabilește că navele militare străine care tranzitează strâmtorile trebuie să aibă un tonaj maxim de 15.000 de tone, iar un convoi militar nu poate fi format decât din maximum nouă nave, având un tonaj total de 30.000. Convenția de la Montreux este contestată de majoritatea statelor riverane ale Mării Negre, cu excepția Rusiei și Turciei. Citește în continuare

Gargara anti-rachetă

O mulțime de analiști și specialiști s-a grăbit să comenteze zilele acestea proiectatul scut anti-rachetă, ale cărui elemente urmează să fie amplasate în România. Amenințarea care se prefigurează ar fi Iranul. Acest lucru este deocamdată o pură fantezie, Iranul neavând rachete balistice intercontinentale capabile să lovească Europa Occidentală. Ținta evidentă a scutului anti-rachetă este protejarea bazelor americane din România și Bulgaria și, nu în ultimul rând, șicanarea Rusiei.
Acest scut anti-rachetă nu a fost testat NICIODATĂ în condiții reale de luptă. Funcționalitatea lui este incertă. Ceea ce este însă intrigant este faptul că Statele Unite au ales România pentru acest scut, după ce au renunțat la Polonia și Cehia. Substratul acestui gest este evident unul politic, ale cărui dedesubturi urmează să fie deslușite. Reacția Rusiei urmează astăzi, când ministrul de externe rus va ține o conferință de presă dedicată acestui subiect. Adevărata reacție, probabil, o vom simți curând, în prețul gazului.


Click pentru a mări – AICI Imagine: Io

Harta calculează distanța, plecând din centrul Iranului. Dar, dacă deplasăm punctul de origine al rachetelor către granița vestică a Iranului, putem observa că rachete ca Shahab-3b sau Sajjil pot atinge partea de sud-est a României precum și Bulgaria, adică zonele unde sunt amplasate baze americane. Așadar, scopul scutului nu este protejarea Europei Occidentale sau a României, ci a bazelor americane. Întrebarea este, de ce ar nevoie de protecție aceste baze față de eventualele rachete din Iran? Se pregătesc americanii cumva să atace Iranul?
Dar să analizăm probabilitatea ca Iranul să atace România sau Europa în următorii ani.
În septembrie 2009, președintele american Barack Obama afirma că arsenalul Iranului este „capabil să lovească Europa.” La mai puțin de două săptămâni după această afirmație, puterile lumii dezvăluiau că Iranul deține o a doua uzină de îmbogățire a uraniului – secretă – la Qom. În aceeași zi, Garda Revoluționară iraniană demara o serie de teste ale unor rachete cu rază medie și scurtă de acțiune, într-o mișcare de etalare a puterii militare. Analiștii occidentali au estimat că rachetele sunt capabile să lovească Israelul, precum și bazele SUA din Orientul Mijlociu, în timp ce generalul iranian Abdullah Araqi a pretins că Iranul are capacitatea de a lovi orice potențial inamic. Citește în continuare